Cosmopolitan pentru cei mici

Nu ştiu dacă revista Cosmopolitan are şi o versiune pentru cei mici (exista un asemenea departament în cadrul versiunii iniţiale, lansată în 1886, dar pe atunci revista era dedicată familiei). În cazul în care proiectul există, probabil că va fi abandonat imediat ce oamenii revistei vor descoperi că postul de radio Itsy Bitsy le-a luat-o înainte. Chiar astăzi am ascultat la acest post o melodie, împreună cu copilul, al cărei refren inocent-primăvăratic era „all I want to do is making love to you”. De fapt, ca mai toate melodiile difuzate de posturile comerciale, melodia era tot una cu refrenul.

Înţeleg că la Itsy Bitsy muzica este în primul rând pentru părinţi, adică multă şi de proastă calitate. Ea trebuie să fie în acord cu produsele pe care părinţii, adică cumpărătorii, sunt obişnuiţi să le consume, sau cel puţin să le cumpere. Precum week-endurile la McDonald’s, ultima generaţie de orice (tabletă, smartphone, pantofi sport) şi ultimul număr din revistele glossy. Dacă există junk food, de ce n-ar exista şi junk love?

Iubirea este liberă, sacrificială şi discretă. Îndrăgostiţii nu-şi afişează dragostea, doar că nu o pot ascunde. Şi cu siguranţă vor să facă multe alte lucruri împreună, înafară de „making love”. Vor familie, adică locul acela unde Itsy Bitsy pretinde că aduce bucurie: „Bucurie în familie” este sloganul actual al postului de radio. Dar mesajul din refrenul pe care-l aminteam mai sus pregăteşte altceva decât familia, pentru că se referă la altceva decât iubirea. Pregăteşte cincizeci de nuanţe de gri, Fifty Shades of Grey. Pregăteşte umbrele iubirii. 

  

Caţavencii de pe MS România

Publicaţia Caţavencii îmi aminteşte de orchestra de pe Titanic, care continua să cânte în timp ce vaporul se scufunda (http://en.wikipedia.org/wiki/Musicians_of_the_RMS_Titanic). „Orchestra” Caţavencii nu ne cântă ca să uităm că ne scufundăm, ori ca să ne scufundăm mai uşor, cu un zâmbet pe buze; ci ca să nu uităm că ne scufundăm.

Doar că România se scufundă în oceanul de mizerie produs de elita de la bord: mizerie morală şi intelectuală care nu poate produce decât mizerie economică. Pasagerii „României” nu se pot salva mai întâi pentru că au fost învăţaţi că nu merită să fie salvaţi. Ultimul căpitan tocmai s-a retras la plantaţia câştigată cu preţul ciocnirii navei de aisbergul dispreţului elitei pentru navă (prea lentă, prea românească) şi pentru pasagerii ei de la clasele inferioare.

Dar în ciuda derivei monitorizate a navei, condusă de un amestec pestriţ de ofiţeri suspecţi şi piraţi degeneraţi, jurnaliştii de la Caţavencii nu obosesc să ne amintească calităţile României, cu atât mai luminoase cu cât este stăpânită de o hoardă de mongoli. Iată în continuare fragmente din două articole apărute în ultimul număr al ziarului.     

Doru Buşcu: Șoferii iadului românesc

http://www.catavencii.ro/editorial/soferii-iadului-romanesc/

„[...] Acum, vine președintele Iohannis și zice că vrea guvernul lui, format din oameni de la noul PNL. Ca să-și pună în operă gîndirea, programul economic pe care l-a vîndut în campanie și ca să înceapă săpăturile la lucrul bine făcut are nevoie, cică, de propria instalație politică.

Ceea ce nu pot să facă, adică, Ponta, Rus, Oprea și ceilalți, urmează să poată Predoiu, Anastase și Ialomițianu, ajutați de colegii lui Tudor Chiuariu și ai lui Relu Fenechiu.

Acesta e un cîntec vechi și obosit, iar Iohannis face rău că începe să-l fredoneze. Melodia este falsă, textul este mincinos. Un neamț serios care și-a început mandatul cu prudență și cumpătare ar trebui să știe, măcar el, că nu există decît o guvernare. Nu sînt două, nu sînt trei. Aceea este buna guvernare și o poate face oricine, cu condiția să vrea.

Buna guvernare nu are variante, ci are autostrada Pitești-Sibiu în planul de urgență. Are sănătatea, educația, agricultura, resursele naturale și energia în lista de priorități de dezvoltare strategică, are planuri de creștere pe douăzeci de ani și pacte politice care să le garanteze. Buna guvernare se ocupă de anticorupție, de modernizarea instituțională, de revizuirea legii electorale și a Constituției azi, nu mîine, nici poimîine. Buna guvernare se poate face și cu Ponta, și cu Predoiu, ba chiar și cu Boc, fiindcă doar un idiot nu înțelege ce înseamnă bună guvernare. Nu se poate face însă cu hoți.”

Mălin Muşatescu: Je suis Țăran

http://www.catavencii.ro/je-suis-taran/

„Povestea unui măcel făcut la vedere, fără cagule pe față, fără mitraliere. Este povestea uciderii în masă a castraveților, roșiilor, a salatelor, merelor, cireșelor și cepelor născute pe tarlaua acestei țări.

Teoretic, într-o țară care s-a numit cândva “grânarul Europei”, este logic să renunți la job-ul de la multinațională, să te piși pe el de target, de CEO și de board, și să-ți iei câmpii, având în buzunar un proiect de finanțare cu fonduri europene pentru a pune bazele unei mici ferme. Sună bine? Mai ales că, în jurul Bucureștiului, serele în care se coc roșiile, castraveții și salatele sunt o tradiție încă de pe vremea lui Ceașcă. Adăugați la asta ardeiul gras, crescut sub cerul inconfundabil al patriei, ceapa ivită direct din atomul plin de istorie al gliei strămoșești și cireașa pârguită în mierea soarelui de Bărăgan. Astfel veți înțelege cu siguranță cât de seducătoare sunt oportunitățile născute din destinul universului rural.

[...] Undeva, între Alfa și Omega agriculturii românești, adică între mafia arabă a depozitelor de legume-fructe și mafia țigănească a tarabelor din piețele agro-alimentare, se află producătorii autohtoni, noii țărani aidoma omului din povestea noastră. Aceștia ar fi trebuit să fie generația de euro-țărani care vin cu camionul de legume și fructe născute din dulceața cernoziomului național și care stau la coadă în fața en gros-ului câte o noapte, timp în care pe lângă ei curg TIR-urile cu marfă de import. Nici nu e de mirare că spre dimineață primesc toți același răspuns: depozitul e plin. Și mai peste tot, pe la en gros-urile de legume-fructe de pe Centură, e aceeași problemă. Dacă ai noroc, vinzi un camion de castraveți la vreun Harap Alb aprozarist originar din Siria sau Palestina, numai că ajungi să iei pe marfă cam cât ia un mic producător pe un sac de castraveți la piață, după ce a plătit taxa de protecție. În aceste condiții, e mai rentabil să mergi acasă cu marfa pentru a o vărsa pe câmp drept îngrășământ natural. Ei bine, să faci asta en gros în România este ca și cum ai incendia câmpul petrolier al unei țări ce-și face veacul la marginea fierbinte a nisipurilor sahariene. Pentru că secolul XXI va fi agricol sau nu va fi deloc.”