Pagini

Oameni și Locuri

luni, 9 martie 2015

Ora de religie vs. ora de nimic: “Un fleac, i-am ciuruit!”



În momente de entuziasm confuz, tipic situaţiilor de biruinţă neaşteptată şi inexplicabilă, reacţiile stăpânite şi limpezi precum observaţiile din articolul lui Alexandru Racu nu pot fi decât binevenite (https://alexandruracu.wordpress.com/2015/03/06/reflectii-la-cald-despre-deznodamantul-tevaturii-starnite-de-rebelul-fara-cauza-moise-emil/). După ce frisonul victoriei s-a mai stins, câştigătorii acestei runde ar face bine să se gândească la modul în care, după cum precizează Al. Racu, „uneori victoriile pot fi mai periculoase decât înfrângerile” şi la faptul că am putea să „stăm mult mai prost decât ar putea să ne facă să credem cifrele astea, şi ar trebui să ne întrebăm şi câtă calitate se ascunde în spatele acestei cantităţi.” Rezultatul rundei următoare va depinde de felul în care răspundem la asemenea întrebări.
Poate că ar fi util să ne întrebăm în primul rând dacă chiar a fost o victorie. Desigur, în termeni seculari victoria este indiscutabilă, cifrele sunt clare, rezultatul umilitor pentru atei şi agnostici. Dar din perspectivă teologică? Modul precipitat în care s-a raportat BOR la întregul proces de contestare a orei de religie îmi sugerează mai degrabă un atac de panică, surprinzător din partea cuiva care, în lipsa oricărei ameninţări, se grăbeşte să se laude că porţile iadului nu-l vor birui.
BOR s-a purtat de parcă accesul la ora de religie ar depinde numai de stat, respectiv de sistemul public de educaţie, obligaţia BOR limitându-se la furnizarea profesorilor de religie. Mi se pare că ar fi fost curajos şi responsabil din partea BOR dacă-i asigura pe elevi şi părinţi că, acolo unde ora de religie nu poate fi susţinută din cauza numărului mic de elevi înscrişi, ea va continua la fel de bine pentru elevii interesaţi în cadrul parohiei de care aparţin. Însă aceasta îi pare BOR o alternativă inacceptabilă: ori religie în şcoală, ori nimic!
Un alt lucru care ar trebui recunoscut e că ora de religie a rămas şi pentru că nu a existat o alternativă la ora de religie. În acest sens, poate că meritul pentru păstrarea orei de religie revine mai puţin Bisericii şi mai mult lipsei de organizare a şcolilor, care nu au putut sau nu au vrut să asigure o alternativă satisfăcătoare orei de religie.
Este uşor să fii ales atunci când nu există altceva de ales. Între o oră de nimic şi ora de religie, părinţii au ales ora de religie pentru că orice e mai bun decât nimicul. Până şi iadul, cum spunea un părinte din vechime. Chiar dacă, de multe ori, ora de religie e tot un fel de oră de nimic, unde se mormăie două rugăciuni şi se joacă vaporaşe, cum observa cineva în ultimul număr din Caţavencii (http://www.catavencii.ro/biserica-si-bu-ling-cu-alex-velea-si-connect-r/). Susţinerea acordată de Velea religiei este un lucru bun; mai puţin faptul că BOR îi solicită acest sprijin; gestul nu face decât să completeze imaginea figurii disperate cu care BOR a apărut în public de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale în legătură cu frecventarea orei de religie. Probabil că în absenţa oamenilor de cultură (“M-a mirat că nu sunt aşa mulţi oameni de cultură, mie îmi spuseseră că sunt mai mulţi”, observă Ana Blandiana http://www.gandul.info/stiri/oamenii-spatele-spoturilor-virale-ora-religie-ana-blandiana-mi-pot-inchipui-copil-stie-barbatul-gol-prins-piroane-cruce-tablourile-marilor-pictori-13919594), te bucuri să ai de partea ta măcar anti-cultura. Dacă tot nu poate Biserica să îmbisericească maidanul, putem face maidan din Biserică. Cu o singură condiţie: să convenim să-l numim “Biserică”. Ca şi în cazul elitei sofiste, pentru actualul BOR important nu e ce este un lucru, ci cum îl numim.
Simplul fapt că obiecţiile unui singur om, Emil Moise, i-au provocat BOR un atac de panică e de natură să ne facă să cântărim altfel această „victorie”. În plus, trebuie să recunoaştem că miza acestei confruntări nu a fost ora de religie, ci importanţa şi locul ocupat de BOR, Biserică, creştinism, religie în lume. Din păcate, mesajul BOR a semănat cu cel al unui parlamentar corupt care se mulţumeşte să-i fie retrasă imunitatea (respectiv sfinţenia, natura teandrică a Bisericii) câtă vreme îi este păstrată indemnizaţia. 
În primele trei secole, creştinii şi-au luat-o în freză rău de tot de la păgâni, ca să împrumut formularea plastică întrebuinţată de Al. Racu în articolul citat mai sus. Cu toate acestea, creştinismul a biruit în veac pentru că a biruit în lepădarea de cele ale veacului. Ce fel de victorie este cea care poate fi mai periculoasă decât o înfrângere, cum avertiza Al. Racu? Una din care nu ai înţeles nimic. Sau una din care câştigi altceva decât îţi doreai. În epoca noastră, creştinismul poate cunoaşte acest fel de victorie. Poate că tocmai l-a cunoscut. De pildă, atunci când biruinţa în veac se face cu preţul lepădării de cele ale veşniciei. Numai că atunci victoria lui va dura cât veacul. Sau chiar mai puţin.