Pagini

Oameni și Locuri

duminică, 10 mai 2015

Performanţe


Geniile fac eu-genii
M. F., pe când avea cinci ani

Nu cred, după cum nu crede aproape nimeni, că performanţele elevilor români la concursurile internaţionale s-ar datora sistemului românesc de educaţie publică. După cum nu cred, aşa cum pare în schimb să o creadă o mare parte dintre români, nici că elevii români ar fi mai înzestraţi, din naştere, faţă de colegii lor din alte ţări. Observându-mi copilul în primii lui ani de viaţă am ajuns la concluzia că explicaţia pentru performanţa şcolară românească e mai greu de găsit întrucât se află tocmai acolo unde nu o caută nimeni: la gunoi, printre ambalaje. Mai precis, ingeniozitatea cu care copiii români reuşesc să desfacă ambalajele corespunde ingeniozităţii designerilor de ambalaje de produse alimentare de pe piaţa românească, care se străduiesc şi, în absenţa copiilor, chiar ar reuşi, să le facă de nedesfăcut.
După ani de zile de încercări disperate de a desface până şi cele mai simple ambalaje, de la pachete de paste la pungi de orez, mi-am spus că a sosit momentul pentru un briceag Victorinox. Evident, mă înşelam încă o dată: poate că lama elveţiană este de ajutor la jupuirea crocodililor şi înjunghierea elefanţilor, a rinocerilor chiar, dar este complet inutilă când vine vorba de celofanul subţire al pachetelor de biscuiţi sau napolitane, de cartonul pachetelor de cacao sau de staniolul pachetelor de cafea. Las deoparte diversele produse conservate la borcan, ale căror capace cedează doar în faţa forţei brute. Din acest motiv, experienţa de bucătărie este superioară exerciţiilor la sală, orice gospodină putând oricând să o facă K.O. pe Hilary Swank (salvând-o astfel pe puicuţa de un milion de dolari de la sfârşitul ei tragic).
Ambalajele alimentare fie se dovedesc impenetrabile în faţa cuţitului militar elveţian, fie cedează, dar în aşa fel încât explodează pur şi simplu, împrăştiindu-şi conţinutul în toate direcţiile.
Iniţial am crezut că designerul român este crud, cinic, sadic, ori numai dement. Ambalajul nici nu te lasă să-ţi imaginezi altceva: roteşti pachetul pe toate părţile, în speranţa că vei găsi un indiciu, un semn discret, tipic european, adică fin, subtil, opus aşadar vulgarului dar nelipsitului anunţ american „OPEN HERE”. Numai că de cele mai multe ori nu găseam nimic. Ceea ce era o uşurare. Pentru că prefer acest model de pachet tip seif fără mâner, broască sau panou cu taste şi afişaj electronic celorlalte modele de ambalaje, mai rare, ce-i drept, prevăzute cu o perforaţie discretă, cu o scurtă tăietură sau cu un filtru. Acestea funcţionează atât de bine, încât e destul să le atingi că tot conţinutul se varsă brusc: exact, şi de data aceasta ţineai pachetul invers.
În materie de ambalaje, cele româneşti au atins perfecţiunea. Sunt geniale. Precum eugeniile. Şi asta pentru că, după cum băiatul meu a înţeles-o în scurt timp, ambele sunt gândite de genii.
De teamă că elevii români ar putea descoperi un perpetuum mobile sau piatra filozofală, ori că ar putea rezolva problema poluării, a războaielor sau a resurselor vitale şi alte lucruri la fel de abominabile care ar face ca viaţa să fie dacă nu mai frumoasă, cel puţin suportabilă, ei sunt recrutaţi de companiile al căror profit a fost întotdeauna proporţional cu gradul de distrugere a planetei şi societăţii umane, în vederea angajării lor în cadrul departamentelor de design din industria alimentară. Astfel, cei mai mulţi dintre ei sunt constrânşi să-şi investească creativitatea în domeniul limitat al ambalajelor. Ceea ce face din aceste ambalaje nişte ghicitori faţă de care cele schimbate între Bilbo şi Gollum nu sunt decât nişte biete „ghici ciupercă ce-i”.
Iar copiilor le plac ghicitorile.
Ei dezleagă ghicitori cu mult înainte de a auzi una, înainte de a afla noţiunea de ghicitoare: de la prima eugenie, de la cel dintâi croissant. Gazeta Matematică, Gazeta de Informatică la par familiare de la pachetul de zahăr şi sticla de ulei cu capac inteligent. Ce este olimpiada de mate’ faţă de pachetul de paste făinoase? Drumul spre faza finală a oricărei olimpiade începe cu pachetul de pufuleţi din cărucior, pe când erau plimbaţi în parc şi continuă cu bucătăria, unde salvează ireproşabil prestigiul taţilor.
Poate că dacă ar fi avut copii, mulţi români nu ar mai fi fost nevoiţi, din disperarea în care te poate aduce natura impenetrabilă a ambalajelor, să-şi părăsească ţara ori să se apuce de băut. Dar dacă, de la o generaţie la alta, ambalajele devin tot mai sofisticate, respectiv ghicitorile tot mai grele, asta ar putea anunţa şi o apropiere progresivă de ceva precum perpetuum mobile. Poate că nu mai e mult până când vom descoperi că putem trăi şi frumos, nu doar bine. Olimpicii lucrează la asta. Ambalajele sunt numai un exerciţiu, un antrenament şi o acoperire, un dialog tainic între olimpicii de ieri şi cei de mâine. Nu trebuie decât să-i lăsăm să vorbească între ei.