„Sufletul este acea parte
a fiinţei tale care îşi dă seama cînd creierul tău nu mai funcţionează cum
trebuie” (Kurt Vonnegut, Galápagos,
Univers, 1988, p. 56)
Într-o epocă tehnologică, dispariţia biologică a
omenirii descrisă în Galápagos, romanul
lui Vonnegut, nu ar trebui să constituie o ameninţare serioasă. Pentru că într-o
epocă tehnologică te aştepţi ca oamenii să fie cel puţin hibrizi, deci mai rezistenţi la ameninţările biologice. Aşa cum
se-ntâmplă astăzi, când faţa omului te priveşte reflectată de ecranul tabletei
sau smartphone-ului. Însă această reflexie, deşi a feţei naturale, nu mai este decât o
imagine reflectată întâmplător, un decor oarecare lipsit de o legătură specială
cu posesorul aparatului. Ecranul a devenit noua sa faţă, care o reflectă pe cea
veche, naturală, doar atunci când aparatul este închis, neiluminat. Dar faptul că simpla
închidere, întunecare a aparatului este capabilă să elibereze ceva esenţial din om, să-l ilumineze, şi
anume trăsăturile oglindite ale chipului său, nu ajunge niciodată să pună pe
gânduri smart-omul. În primul rând pentru că smart-omul se deconectează o dată
cu aparatul său. Ceea ce se deconectează este legătura dintre creier şi suflet.
În Galápagos,
noul tip uman pare să fie anunţat de Andrew MacIntosh, un „om de înălţime
mijlocie, care părea alcătuit din cutii, având un cap ca o cutie mai mică şi un
trup ca o cutie mai mare” (Galápagos,
p. 97). Aspectul său este însă direct legat de lipsa lui de sensibilitate
pentru orice:
„Mie însă
îmi apare o glumă faptul că acest om s-a înfăţişat ascultătorilor săi ca un
ocrotitor înfocat al comorilor naturii, din moment ce un mare număr dintre
societăţile în care deţinea funcţia de membru în consiliile de administraţie
sau la care era unul dintre cei mai mari acţionari cauzau poluări notorii apei,
solului sau atmosferei. Dar pentru MacIntosh faptul nu era o glumă, o dată ce
venise pe această lume incapabil de a avea vreun sentiment pentru ceva, orice
ar fi fost. Pentru a-şi ascunde această deficienţă, el devenise un mare actor,
pretinzând chiar şi faţă de el însuşi că se interesa, cu toată pasiunea, de tot
felul de probleme.” (p. 126)
Mutaţiei biologice, care în Galápagos asigură supravieţuirea speciei într-un mod care asigură
deopotrivă supravieţuirea planetei, i-ar corespunde în epoca noastră o mutaţie
bio-tehnologică. Vonnegut opune însă „secvenţa evolutivă de la Gokubi la
Mandarax” (p. 72), celei umane, care, în Galápagos, tinde spre simplificare. Indivizii
ca MacIntosh par să fie înrudiţi mai degrabă cu aparatul Mandarax, care „nu
putea simţi nimic şi nici nu se sinchisea de nimic” (p. 69)
Gokubi şi versiunea sa îmbunătăţită Mandarax sunt
nişte computere destinate traducerii simultane, traducătoare vocale care
cuprind în plus, în cazul Mandaraxului, o colecţie imensă de citate, precum şi
capacitatea de a stabili un diagnostic şi a prescrie un tratament pe baza unui
şir precis de întrebări 74-76. De pildă, despre MacIntosh, Mandarax a afirmat că
suferă de personalitate patologică (vezi şi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/intelofobia-ce-manie.html).
Dar în Galápagos
Natura nu permite perpetuarea oamenilor-cutie; posibilitatea robotizării
umanităţii este discutată doar ca o situaţie fictivă, urmărită într-un roman
de atotprezentul Kilgore Trout (tatăl naratorului), unde este vorba despre un fabricant de roboţi
pentru sporturi care s-a îmbogăţit întrucât aceştia au devenit modele pentru o
mare parte din iubitorii sporturilor, „care voiau să se comporte exact ca
roboţii din reclame” (p. 87).
Dacă evoluţia biologică a umanităţii tinde spre
simplificare, atunci evoluţia bio-tehnologică urmează modele sporite de
complexitate, aşa cum vedem la fiecare nouă generaţie de gadgeturi IT, capabilă
să facă mai multe lucruri şi mai rapid decât precedenta. Apariţia unei
generaţii de oameni-Gokubi i-ar urma inevitabil una de oameni-Mandarax. Este un
model evolutiv propriu maşinăriilor mai degrabă decât lumii vii, şi faţă de
care ar fi vulnerabili mai ales indivizii care văd scopul vieţii în
performanţă, adică în viteză, control şi putere, precum acei sportivi ale căror modele erau roboţii din reclame. Ceea ce păstrează în comun generaţiile
de oameni bio-tehnologici este un creier mare şi un suflet absent.
În România s-a luat act de apariţia roboţilor doar
în lumea gândirii de lemn comuniste. Roboţii produşi de lumea speculaţiei
metafizice subtile din şcoala lui Noica, sau mai degrabă a discipolilor săi, nu
doar că au rămas ignoraţi, dar au fost chiar opuşi robotului comunist ca modele
de gândire veritabilă: caldă, vie, umană. Poate că următoarea anecdotă,
inspirată de povestea din Galápagos,
ne va face să privim cel puţin cu prudenţă viziunea lui Noica despre cultură ca
antrenament de performanţă al tineretului promiţător.
Aflaţi undeva pe malul Atlanticului cu o bursă de
upgradare, ocazie cu care au asimilat şi câteva limbi în plus, discipolii
discipolilor exersau în special una dintre ele, despre care li se spusese, la
centrul conservator de instruire, că ar fi limba îngerilor.
Suna de-a dreptul angelic!
Şi ar fi continuat să pălăvrăgească despre mere şi
Paradis, dacă nu ar fi fost întrerupţi de un animal care semăna leit cu o focă.
Animalul îi întrebase politicos ce era acela un măr.
Se pare că „limba îngerilor” nu era decât un
eufemism folosit de americani pentru limba Kanka-bono, numele unui trib amazonian
ai cărui membri, în urma unor mutaţii genetice, se transformaseră în nişte
animale cu blană şi aripioare pentru înot.
Închipuiţi-vă ce dezamăgire pentru discipoli!
Închipuiţi-vă ce dezamăgire pentru dl Pleşu!
După cum aveau să afle mai târziu, discipolii
discipolilor au trebuit să înveţe kanka-bono întrucât urmau să formeze o
comisie însărcinată cu condamnarea canibalismului ca regim ilegitim şi
criminal.
Aceasta în ciuda faptului că membrilor actuali ai
tribului nu le păsa prea mult de canibalismul epocii trecute. De altfel, acesta
era doar unul dintre numeroasele cuvinte din Raport pe care nu le puteau
înţelege.
Aşa cum nu ar fi înţeles nimic nici dintr-un
eventual Raport care ar fi demonstrat contrarul, şi anume că evoluţia actuală a
membrilor tribului datorează prea puţin canibalismului şi aproape totul ploilor
acide şi împrăştierii de pesticide moderne peste cuprinsul junglei.
Este limpede că oamenii-focă au un creier mic,
mult mai mic decât cel al oamenilor-mandarax. Cât despre sufletul lor, nu ştim
nimic. Putem doar presupune că el nu lipseşte cu totul, de vreme ce, asemenea
păsărilor smintite cu picioare albastre, îşi aţintesc deseori ochii spre cer.
De ce fac asta, nu se ştie. Să fie în amintirea avioanelor care împrăştiau
chimicale peste lume, făcând-o un loc mult mai bun pentru oamenii-mandarax? Să
fie datorită viziunii tunelului albastru spre lumea de apoi?