Pagini

Oameni și Locuri

marți, 15 septembrie 2015

Natura ca un aliat: un interviu cu Wendell Berry



Interviu realizat de Sarah Leonard şi publicat în Dissent Magazine, Spring 2012 (https://www.dissentmagazine.org/article/nature-as-an-ally-an-interview-with-wendell-berry ). Introducere de Sarah Leonard. Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici.
*

Fiecare nou val de preocupare pentru mediu pare să ajungă până la pragul lui Wendell Berry. Berry a renunţat la activitatea de predare şi scris de la New York în anii şaizeci pentru a se întoarce în Kentucky, întemeind o mică fermă la Lanes Landing în apropiere de Port Royal, unde s-a dedicat scrisului despre rădăcinile vieţii pe care o ducea acolo. Cititorii i-au căutat inspiraţia pentru a învinge amestecul neîncetat de distrugere a mediului şi producere industrială a hranei. Berry reprezintă un anumit gen de alternativă. Atunci când am ajuns la Lanes Landing ştiam că mulţi căutători veniseră înaintea mea pentru a ataşa scrisului său o faţă şi pentru a vedea această viaţă cu proprii lor ochi.
Berry este cel mai bine cunoscut pentru atenţia sa faţă de loc – o subliniere a comunităţii şi o cunoaştere intimă a căminului, de la sol la caracteristicele vremii la istoria umană. Iniţial am ajuns la scrierile lui prin intermediul Agrarienilor sudişti, un grup de doisprezece sudişti care în 1930 au publicat I’ll Take My Stand, un manifest opus industrialismului din nord şi pierderii unei vieţi agrare contemplative, înrădăcinate. Opoziţia lui Berry la definiţiile capitaliste ale progresului rimează cu o lungă tradiţie intelectuală de scepticism faţă de urbanizarea, mecanizarea şi hipermobilitatea americană. Poemul său din 1973, „Manifest: Frontul de Eliberare al Fermierului nebun” începe cu imaginea omului de astăzi, dezrădăcinat şi mercantil:

Iubeşte profitul rapid, creşterea anuală,
concediul plătit. Doreşte-ţi mai mult
din tot ce e gata făcut. Teme-te
să-ţi cunoşti vecinii şi teme-te să mori.
Şi vei avea o fereastră în capul tău.
Nici măcar viitorul tău nu va mai fi un mister
vreodată. Mintea îţi va fi imprimată pe o cartelă
şi zăvorâtă într-un sertăraş.
Când vor dori să cumperi ceva,
te vor chema. Când vor dori
să mori pentru profit, te vor anunţa. [1]

Chiar şi atunci când supune societatea de piaţă unei critici nimicitoare, Berry caută tensiunile care au rămas profund nerezolvate în scrierile Agrarienilor: cum pot oamenii să devină mai liberi – liberi faţă de patriarhat, de rasism şi tot aşa – fără să ajungă dezrădăcinaţi. În The Hidden Wound, Berry a abordat tema rasei din perspectiva experienţei pe care i-a oferit-o faptul de a creşte la o fermă din Kentucky, iar în eseuri precum „Feminism, the Body, and the Machine” el a pus libertatea în relaţie cu economia unei gospodării înfloritoare; pentru el, feminismul, precum şi libertatea bărbatului, înseamnă a asuma o ocupaţie permanentă şi liberă în cadrul unei gospodării independente, care se bazează cât mai puţin pe bunuri de larg consum.
Sursele lui Berry pot fi identificate dincolo de Agrarieni până la concepţiile ecologice şi religioase despre natură. El întreabă cum ne putem dezvolta înţelegerea despre mediul nostru în aşa fel încât să-i respectăm limitele în timp ce ne rânduim vieţile. De aceea, el se opune modelului de conservare al parcurilor naţionale: puritate de partea aceasta, spoliere de cealaltă. „Agricultura care întrebuinţează natura,” a scris el, „...aborda lumea în felul unui om priceput în arta conversaţiei [...] La toate fermele, fermierii încercau să cunoască în mod responsabil locul în care trăiau şi să «cunoască spiritul locului.»”
Toate acestea ridică întrebări serioase asupra unui gen de epistemologie agrariană. Dacă nu ne putem baza pe soluţii tehnocrate, cum putem să ne determinăm limitele? Cum putem consulta spiritul locului? Berry se apropie de această întrebare vorbind despre viaţa la fermă, precum şi despre religie şi poezie. Cea mai recentă carte a sa, The Poetry of William Carlos Williams of Rutherford (Counterpoint, 2011), este un tribut adus poetului a cărui operă a explorat Paterson, New Jersey, cu toată sensibilitatea şi înţelegerea asociată pe care şi Berry le induce cercetărilor poetice ale propriului său loc.
Pentru ca toate acestea să nu sune prea abstract, cel dintâi lucru pe care Berry mi l-a pus în mână, după un pahar cu apă, a fost „The 50-Year Farm Bill” [2] o propunere pe termen lung gândită în mare parte de prietenul său Wes Jackson de la Land Institute „pentru o schimbare sistemică treptată în agricultură.” Propunerea se concentrează asupra re-dezvoltării biodiversităţii naturale a pământului, iar Berry a mers la Washington pentru a o susţine. Berry a fost activ şi în opoziţia faţă de industria de extragere a cărbunelui din Kentucky, iar recent şi-a retras lucrările de la Universitatea din Kentucky după ce aceasta a acceptat bani din cărbune pentru construirea unui dormitor destinat echipei de baschet a universităţii.
Berry, care acum este în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani, a primit numeroase distincţii pentru opera sa. Anul acesta el a fost ales pentru a susţine Conferinţa Jefferson în domeniul ştiinţelor umaniste [3] cea mai înaltă apreciere a guvernului federal în domeniul umanist. Michael Pollan-ii lumii îl omagiază adeseori şi în mod deschis. Dar situaţia chestiunii ecologice în America şi în lume este în prezent mai sumbră decât era la vremea când Berry s-a apucat de scris.
Casa de fermier a lui Berry este aşezată pe o coastă abruptă, străjuind peste Kentucky River şi peste pământul despre care a scris demult că este „un loc de care nu-mi amintesc să nu-l fi ştiut vreodată.” Este încurajator să-l vezi pe Berry onorat şi lucrările sale citate, însă Berry ne cere să ne preocupăm de întregul proces de cultivare a pământului, de la pământ la lucrători, de toate domeniile întrepătrunse ale economiei discutate de autorii din acest domeniu special. Acesta nu este un lucru uşor de făcut în faţa unei catastrofe ecologice iminente, o situaţie care pare să aibă nevoie de rezolvări rapide. Am început cu nemulţumirea exprimată de Berry în legătură cu faptul că hrana singură nu ar trebui să domine discuţia publică.
- Sarah Leonard.

*

Wendell Berry: Discuţia despre hrană nu are nici un sens cât timp nu discutăm în acelaşi timp despre pământ, despre felul în care lucrăm pământul, despre asigurarea fertilităţii şi întreţinerea infrastructurii fermei. Cum crezi că vei reuşi să obţii cea mai bună lucrare a pământului şi cea mai bună hrană dintr-un peisaj care şi-a desfiinţat îngrăditurile, ceea ce înseamnă că animalele au fost îndepărtate din agricultură? Fără animale, ceva esenţial este îndepărtat din minţile fermierilor. Oamenii pentru care tot ce contează este porumbul şi fasolea au, mă tem, nişte minţi extrem de specializate.

Sarah Leonard: Puteţi vorbi despre felul în care vă gândiţi la lucrul dumneavoastră la fermă?

WB: [savantul britanic în agricultură] Sir Albert Howard spunea că felul naturii de a gospodări pădurea virgină – şi Wes Jackson ar adăuga, şi preria virgină – include întotdeauna animalele. Iar înţelegerea lui Howard a „lucrării” naturii în ecosistemele neperturbate exprimă temelia ştiinţifică a agriculturii organice . . . . Prin urmare, diferenţa dintre o mare fermă din Midwest care practică o rotaţie a culturilor de porumb şi soia pe fiecare pogon cultivabil şi o bună fermă de mică întindere având o diversitate ordonată de plante şi animale este una de structură, iar aceasta este o diferenţă hotărâtoare. Nu există niciun fel de complexitate structurală în rotaţia porumbului şi fasolei. Legăturile dintre oameni şi pământ sunt periculos de simplificate; în primul rând, ele sunt de natură tehnologică.

SL: Iar aceste legături sunt simplificate într-un mod încă şi mai grotesc în industria cărnii.

WB: Vorbiţi despre sistemul industrial care închide animalele strâns unele lângă altele într-un loc şi le cultivă hrana într-alt loc, de regulă îndepărtat. Acest fapt întrerupe ciclul fertilităţii şi încalcă toate principiile naturii de care depind agricultura de subzistenţă şi o sursă sigură de hrană. Rolul propriu-zis al animalelor în agricultură este de a duce până la capăt integritatea ecologică a fermelor şi de a produce hrană pentru oameni din păscutul păşunilor – în mod special din acele păşuni aflate pe un teren care este în mare parte, sau integral, potrivit doar pentru păscut.
Cunoaşteţi expresia „o muncă ce-ţi amorţeşte mintea”? Este un clişeu care multă vreme a fost întrebuinţat pentru a denigra munca la ţară. Dacă politicile tale economice alungă fermierii de pe pământ, eşti mulţumit că i-ai salvat de la „o muncă ce-ţi amorţeşte mintea” – „amorţeală” asociată de regulă fermelor mici. Dar dacă ai câteva mii de pogoane de porumb şi te trezeşti dimineaţa pentru a-ţi petrece întreaga zi conducând o maşină de cultivat, sau o cisternă de stropit sau o combină de-a lungul aceloraşi rânduri identice, zi după zi… asta e de fapt o muncă mărginită. Şi care-ţi va mărgini şi mintea. Dar să presupunem că ai, să zicem, cam o sută sau o sută şi cincizeci de pogoane de teren arabil, poate vreo douăzeci şi cinci de vaci din rasa Jersey, câţiva porci, o grădină, flori pretutindeni, nişte rândunici care să cuibărească sub streaşina hambarului şi copii care să se joace şi să cutreiere prin jur. Aici nu e nimic mărginit. E nevoie de multă muncă, desigur. Dar e nevoie totodată de atenţie permanentă şi inteligenţă; oferă plăcere din plin şi probabil că veţi descoperi că aceasta se întemeiază pe iubire.

SL: Consideraţi că o mare parte din populaţie ar fi fericită ocupându-se cu acest gen de muncă?

WB: Poate că nu. … Însă aţi schimbat conversaţia în direcţia chestiunii vocaţiei. Ar fi greşit să ne închipuim că fiecare persoană este chemată să fie fermier. Pentru a întrebuinţa exemplul Amish, comunitatea agrară are nevoie de mecanici, manufacturieri (sunt lucruri care lor le trebuie, dar pe care noi nu le mai producem), potcovari, curelari, crescători de cai, tâmplari şi aşa mai departe. Nu am spus niciodată că toată lumea trebuie să devină fermier. Dar spun însă că toată lumea trebuie să lucreze la ceva folositor şi necesar, nu la ceva distructiv. A înlocui „jobul” (orice job) cu vocaţia, aşa cum am făcut noi, este dezastruos.

SL: De ce credeţi că agricultura urbană a primit atât de multă atenţie?    

WB: Avem totul de câştigat de la agricultura urbană. Dar ea nu înseamnă cultivarea pământului [„farming”]. De pildă, oraşul Louisville din Kentucky nu se poate hrăni doar din grădinărit. Oraşele au nevoie de lapte şi carne – lucruri pe care nu le poţi produce în oraş. De fiecare dată când cineva din Louisville plantează ceva pentru a fi mâncat, ne face un bine nouă, celor de la ferme. Grădinarii urbani cunosc ceva din biologia, din arta şi din nesiguranţa creşterii hranei, ceea ce le permite să-şi imagineze viaţa şi munca implicate în cultivarea pământului la ţară. De aici, precum şi din interesul pentru hrana locală putem obţine un agrarianism urban pe care-l consider pur şi simplu indispensabil.

SL: De ce credeţi că accentul a fost pus atât de mult pe agricultura urbană şi nu pe lucrurile dinafara oraşului?

WB: Ei bine, populaţia urbană şi-a permis, bucurându-se de combustibili minerali ieftini şi de alte subvenţii, să se perceapă oarecum insulară. Independentă. Puteţi compara această atitudine cu antica concepţie greacă despre oraş, care includea atât centrul urban construit precum şi zona rurală înconjurătoare. Străvechile oraşe şi cetăţi greceşti aveau magazii de cereale şi grajduri. Grânele treierate erau depozitate în oraş, iar turmele şi cirezile erau aduse în oraş peste noapte pentru siguranţă. Aceasta reprezenta un contact imediat între oraş şi zona rurală, iar noi am pierdut lucrul acesta. Louisville a pierdut Oborul de vite Bourbon [4] şi o mare parte din industria de tăiere a vitelor şi preparare a cărnii care se realiza acolo, dar se pare că mulţi locuitori din Louisville au perceput asta drept progres. Am încercat să contribui la efortul de mutare a târgului de vite în împrejurimile oraşului Lexington, Kentucky, însă lumea nu l-a dorit deloc, oriunde ar fi fost. Oamenii voiau carnea, dar nu şi animalele vii, sau balega. Ceea ce este o treabă greu de scos la capăt, şi nebunească totodată. Trebuie să te concentrezi asupra întregii structuri economice fundamentale, de la câmpie la pădure şi oraş în aşa fel încât să poţi avea dreptate economică (adică un simţ al echilibrului) şi nici un fel de muncă degradantă. De exemplu, dacă ai o industrie de procesare a cărnii la scară mare, unde unele suflete amărâte trebuie să lovească vitele-n cap de dimineaţa până seara, acest lucru este degradant pentru toată lumea implicată.
Dar orice fel de corvoadă este oribilă. Corvoada înseamnă a avea prea multă muncă repetitivă de făcut pentru o lungă perioadă de timp, fără a avea de ales altceva în afară de munca respectivă pe care o faci sub comanda unui şef. Când toată lumea din această zonă cultiva tutun, un necunoscător din vreo suburbie sau oraş care ne vedea la lucru în timpul recoltării nu putea fi decât îngrozit. Era o muncă extraordinar de grea. Arşiţă. Zile nesfârşite, efectiv din noapte până-n noapte, extenuante. Dar asta nu ţinea tot anul. Iar noi o făceam cu ajutorul vecinilor şi fără ca cineva să aştepte să fie plătit. (Vechea regulă era că nimeni nu a terminat de strâns până când toată lumea nu a terminat.) Treaba asta nu era corvoadă.

SL: Una dintre tendinţele manifestate în rândul tinerilor (să fie vorba despre o timidă revenire a vechilor reguli?) este ŞUPFO (Şansa Universală Pentru Ferme Organice, în engleză WWOOFing, Worldwide Opportunity on Organic Farms) – în cadrul căreia oamenii călătoresc şi lucrează la ferme organice o vreme. [5] Fermele sunt toate înregistrate într-o carte iar acum adresele lor pot fi găsite şi online. Tinerii se pot duce şi lucra la fermă. Timpul petrecut acolo poate varia foarte mult. Este agricultură fără loc determinat. Lumea foloseşte acest lucru pentru a călători...

WB: Pentru a fi într-adevăr folositoare, ucenicia probabil că ar trebui să ţină un an întreg – pentru a avea parte de ciclul anual şi a vedea cum decurge toată treaba.

SL: Cred că pentru oamenii care vor să se ducă să muncească la o fermă, pare că e ceva aici care i-ar putea satisface. Dobândeşte un etos terapeutic.

WB: Trebuie să vedeţi imaginea de ansamblu. Nimeni nu vine la fermă ca să ajute la îndepărtarea animalelor moarte sau pentru a face faţă la izbucnirea unei epidemii printre animale. Nimeni nu vine ca să repare îngrăditurile, deşi întâmplător mie îmi place să le îndrept. Trebuie să ai o oarecare intuiţie a felului în care fiecare treabă converge şi se adună în sistemul mai mare.

SL: Numeroşi oameni – nu doar susţinătorii agribusiness-ului – se-ntreabă dacă o lume alcătuită din ferme mici ar putea hrăni populaţia lumii de astăzi.

WB: Nu se poate răspunde în mod decisiv la asta. Pe de o parte, nu ştim nimic despre viitor. Pe de alta, „ferma mică” nu poate fi definită la fel pentru fiecare loc. Sunt tot felul de întrebări critice care necesită răspunsuri. Există ceva precum o fermă mică rea? Există ferme mari bune? Trebuie studiată şi evaluată o serie de exemple. Dacă dispui de o piaţă de cereale profitabilă şi efectiv fiecare fermier cultivă soia sau porumb pe fiecare pogon pe care poţi aduce un tractor şi pe care-l fertilizezi cu îngrăşământ chimic, cu scurgerile inevitabile pătrunzând în apele locale, iar din acestea în râul Mississippi şi mai departe în Golful Mexic – aşa-numita zonă moartă din Golf – poţi spune că acest lucru e greşit. Nu există nimic în această schemă care să-ţi garanteze o sursă de hrană pe termen lung. În modul acesta nu faci decât să distrugi resursele pământului, comunităţile pământului şi solul însuşi. Solul este parte a comunităţii pământului, adică a locului de unde trebuie să începi, şi tot de aici pleacă şi „Proiectul de 50 de ani pentru ferme”. [6] Proiectul nu vizează producţia hranei, ci problemele agriculturii aşa cum este ea acum: eroziunea, toxicitatea şi distrugerea culturilor gospodăririi din comunităţile locale. Dacă hrăneşti oamenii distrugând pământul şi comunităţile rurale şi dacă poluezi sistemele apei – şi dacă consideri că această pagubă reprezintă un cost care poate fi susţinut – înseamnă că ţi-ai pierdut minţile.
Aceasta ne arată nevoia de o critică generală mai adecvată decât cea actuală faţă de economie şi cultură. Un fapt crucial la care trebuie să ne gândim ţine de ceea ce Wes Jackson numeşte raportul dintre „ochi şi pogoane”. Dacă vrei să te ocupi de pământ cum se cuvine atunci ai nevoie de un număr suficient de mare oameni care să-l lucreze şi să-l ocrotească. În agricultura industrială doar câţiva oameni „cultivă” suprafeţe foarte mari de pământ cu ajutorul utilajelor enorme şi al unei grămezi de chimicale – cu rezultatul pe care tocmai l-am descris. Aceasta este lucrarea pământului la scară mare despre care unii oameni cred că va „hrăni omenirea”, miliardele de oameni care trăiesc în principal în oraşe. Îi va hrăni o scurtă vreme. Dar avem nevoie să-i hrănim vreme îndelungată. Partea mea de argument spune că este posibil să ajungi la o structură mai complexă şi pe termen mai lung. Este posibil să avem o cultură a lucrării pământului în cadrul căreia totul contribuie la toate celelalte – urmând exemplul naturii. Un bun fermier pe care-l ştiu spunea: „Este bine să ai natura muncind pentru tine. Ea nu cere mult, lucrează pentru câştigul minim.” Natura este un puternic aliat, dacă o respecţi şi dacă îi respecţi căile. Dacă lucrezi împotriva ei, aşa cum facem noi acum, ea va lucra împotriva ta. Sancţiunile pot fi severe.
Agro-industrialiştii fac uz de ceea ce li se pare că e o întrebare retorică adresată părţii de care mă aflu: „Dacă lucrezi pământul conform principiilor tale, cine va decide cine va flămânzi?” Am putea să le trimitem întrebarea înapoi: „Cine va decide cine va flămânzi atunci când veţi termina cu poluarea şi erodarea pământului arabil şi cu distrugerea tuturor culturilor de gospodărire a pământului?”

SL: Agrarienii sudişti se aşteptau ca religia să se manifeste în felul naturii – să fie ceva atotputernic şi incontrolabil şi misterios.

WB: Natura ocupă un loc foarte înalt în tradiţia poetică. Dar ce vreau să subliniez cu privire la religie nu este că e spirituală, ci faptul că este economică. Practica religiei este economică. Şi acesta este un lucru asupra căruia s-a insistat mai mult sau mai puţin în Biblie. Ellen Davis de la Universitatea Duke a scris despre asta în cartea ei Scripture, Culture, Agriculture (Cambridge University Press, 2008).

SL: Dacă ar fi să punem la punct în America un sistem de cultivare a pământului care să nu fie corporatist, măsura schimbării ar fi enormă, ar fi nevoie de politică.

WB: Sunt dedicat „Proiectului de 50 de ani pentru ferme”, care este adresat Ministerului Agriculturii al Statelor Unite. Când îmi vor cere să mă duc la Washington pentru a susţine acest proiect, mă voi duce.

SL: Şi se-ntâmplă în fapt aşa ceva?

WB: Ei bine, Fred Kirschenmann [de la Centrul Leopold pentru Agricultura de subzistenţă de la Iowa State University] şi Wes Jackson şi cu mine chiar am mers cu acest proiect la Washington, unde am fost primiţi cu bunăvoinţă de [Ministrul Adjunct al Agriculturii] Kathleen Merrigan şi echipa ei de la Ministerul Agriculturii precum şi de câţiva senatori sau de membrii ai birourilor acestora. Probabil că aţi putea numi asta începutul unei schimbări semnificative.
Prin urmare nu se poate spune că aş fi împotriva politicii. Sunt dedicat de asemenea mişcării opuse nivelării vârfurilor munţilor. Mişcarea aceasta capătă evident amploare, şi atrage tot mai multă atenţie. Dar conducerea statului nostru [adică Kentucky, n. tr.] este în mare parte stăpânită de industria cărbunelui. Este anevoie să influenţezi nişte oameni care sunt proprietăţi corporatiste.

SL: Consideraţi că lucrarea bună a pământului sau fermele de o mărime firească ar fi compatibile cu capitalismul sau cu pieţele libere?

WB: Pentru a avea o bună lucrare a pământului sau o bună întrebuinţare a pământului de orice fel trebuie să ai limite. Capitalismul nu admite limite. Din acest motiv avem creştere economică nelimitată într-o lume limitată. Buna agricultură este formală. Poţi avea limite fără formă, dar nu poţi avea formă fără limite. Dacă vă uitaţi prin ţară şi descoperiţi mici fermieri care au prosperat în vremuri grele veţi descoperi probabil că ei au prosperat pentru că şi-au acceptat limitele. Printre altele, ei şi-au mărit producţia complicându-i structura. Însă agricultura bună este şi o iniţiativă a comunităţii. Comunităţile Amish prosperă şi câştigă un mare procent din producţia totală în parte şi pentru că membrii lor sunt buni vecini între ei. Marea calitate a comunităţii Amish este buna vecinătate. Acesta este un principiu religios: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Dar aceasta este totodată şi o calitate economică. Dacă ai un vecin, atunci ai ajutoare, iar aceasta presupune o altă limită. Dacă vrei să ai vecini, nu poţi avea o creştere economică nelimitată. Ar trebui să preferi să ai un vecin mai degrabă decât să deţii ferma vecinului. Există o incompatibilitate fundamentală între capitalismul industrial şi principiile ecologice şi sociale ale unei agriculturi bune. Scopul industrializării a fost întotdeauna acela de a înlocui oamenii cu maşinile sau cu altă tehnologie pentru a face costul de producţie pe cât de scăzut posibil, pentru a vinde produsul pe cât de scump posibil şi pentru a muta bogăţia în tot mai puţine mâini. Lumea vorbeşte despre „crearea de locuri de muncă” ca şi cum acesta ar fi fost vreodată obiectivul economiei industriale. Primii ludiţi au avut dreptate. Nu s-a urmărit decât înlocuirea oamenilor cu maşinile.

SL: Sunteţi un socialist?

WB: Din câte am citit şi am auzit, socialismul şi comunismul au fost tot atât de dedicate principiilor industriale ca şi capitalismul. Tendinţa mea nu este să încep cu o idee politică sau teorie şi apoi să mă gândesc în mod descendent la pământ şi oameni, ci să încep în schimb cu pământul şi cu oamenii, cu ceea ce este obligatoriu pentru armonia dintre ecosistemele locale şi economiile locale şi să mă gândesc apoi ascendent la politicile de conservare precum „Proiectul de 50 de ani pentru ferme”.

SL: Există personaje politice care vi se pare că au făcut vreo treabă bună în această privinţă?

WB: Nu. Nici un politician nu luptă pentru aşa ceva. Nici un politician. Iar economiştii importanţi ale căror lucrări le vedeţi în ziare sau reviste nu menţionează niciodată pământul sau economiile pământului.

SL: Michael Pollan poate... el vorbeşte despre hrană şi poate că mai puţin despre cultivarea pământului. Credeţi că oamenii care s-au dedicat acestei sarcini sunt tot atât de preocupaţi de cultivarea pământului cum sunteţi dumneavoastră?

WB: Nu ştiu – nu ştiu cum aţi putea măsura preocuparea cuiva. Ştiu că Michael Pollan, Eric Schlosser şi alţii ştiu ce este greşit în sistemele de producţie industrială a hranei, iar aceasta include cultivarea pământului. Există în prezent mai mulţi buni tineri scriitori care scriu despre agricultură şi le sunt mai recunoscător decât aş putea acum s-o spun cu uşurinţă.
Se poate ca mulţi dintre oamenii cei mai dispuşi să se-ntoarcă şi să se apuce de cultivarea pământului să fie şi cei mai lipsiţi de experienţă. Prea mulţi oameni tineri crescuţi la fermă vor să muncească în industrie sau meserii pentru a scăpa de strâmtorările economice îndurate de familiile lor. Familiile lor îi îndeamnă: „scapă de aici!”, şi nu le poţi învinovăţi. Vorbeam cu un grup de oameni din centrul statului Kentucky despre importanţa menţinerii copiilor crescuţi la fermă în contact cu lucrul la pământ. Cineva dintre cei prezenţi a spus: „Până la terminarea facultăţii tinerii au adunat deja o datorie atât de mare încât nu-şi mai permit să muncească la fermă.” Am zis: „În cazul ăsta trebuie să-i ţinem departe de facultate.”

SL: Vreau să ating această idee a căutării unei valori intrinseci în ceea ce este în jurul dumneavoastră, o temă permanentă în scrierile dumneavoastră de nonficţiune şi în cele de poezie. Mă întreb dacă aceasta ar putea fi descrisă drept ... „minunare”?

WB: „Minunare” este un cuvânt potrivit. A trăi şi a munci cu atenţie într-un peisaj variat precum cel de aici – alcătuit din ţinuturi păduroase virgine, păşuni, semănături, iazuri şi râuri – înseamnă a trăi dintr-o revelaţie în alta, a trăi lucruri neaşteptate, întotdeauna de interes, adeseori minunate. După o vreme, ajungi să înţelegi că ele nu se mai sfârşesc. Locul este în primul rând interesant, este frumos şi minunat într-un mod inepuizabil. A şti acest lucru constituie o apărare în faţa neîntreruptei vorbării despre vânzări [salestalk] care-ţi spune întotdeauna că ceea ce ai nu este destul de bun; că viaţa ta nu este destul de bună. Nu sunt multe răspunsuri corecte la asta. Unul dintre ele, unul dintre cele mai bune, provine din trăirea vigilentă şi grijulie a vieţii care ţi-a fost dăruită în mod unic prin locul tău: Viaţa mea, mulţumesc frumos, este chiar foarte bună.

SL: Andrew Nelson Lytle în I’ll Take My Stand scrie ceva asemănător. Ştiu că şi dumneavoastră aţi scris despre Agrarienii sudişti. Mă întreb dacă vă gândiţi vreodată la acest ţinut ca fiind util gândirii despre agricultură, dacă nu estompează felul în care oamenii gândesc în legătură cu pământul şi agricultura.

WB: Într-adevăr, am vorbit despre asta într-un eseu despre Războiul civil. Sudul este o regiune, dar în primul rând într-un sens politic. Din punct de vedere geografic, ecologic şi chiar istoric, Sudul are mai multe regiuni. Kentucky are multe regiuni. Dar lucrul acesta nu o să vă înveţe cum să lucraţi pământul. De fapt, ce ne interesează este adaptarea lucrării pământului la fermă şi la câmp. . . . John Todd a scris o frază care a însemnat enorm pentru Wes Jackson şi pentru mine: „Soluţiile elegante vor fi afirmate în legătură cu unicitatea locului.” Una din minunile agriculturii moderne este că ştiinţa agriculturii – precum toate celelalte ştiinţe – este întemeiată pe biologia evoluţionistă, care vede adaptarea locală ca pe o necesitate absolută pentru fiecare specie, doar că noi am reuşit să scutim specia umană de la asta.

SL: Mai este vreun lucru pe care doriţi să-l adăugaţi?

WB: Iată tragedia agriculturii din vremea noastră. La jumătatea secolului trecut, Aldo Leopold scria şi publica despre „comunitatea pământului” [land community] şi despre gospodărirea ecologică a pământului. Sir Albert Howard şi J. Russell Smith scriseseră despre principiile naturale ca despre temelia necesară a agriculturii. Aceasta era o operă respectabilă din punct de vedere ştiinţific. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ignorând acea operă, politicienii, birocraţii din agricultură, institutele de agricultură şi corporaţiile din agro-business s-au pus cu toată energia pe industrializarea agriculturii şi mai întâi pe smulgerea oamenilor şi animalelor de pe pământ şi ducerea oamenilor în fabrici [şi închiderea animalelor în ferme industriale, vezi aici http://www.sustainabletable.org/260/animal-feed nota trad.]. Aceasta a fost o greşeală care a implicat jigniri imense aduse atât pământului, cât şi oamenilor. Costurile nu au fost pe deplin recunoscute şi cu atât mai puţin integral plătite.    

Note:






[6] Vezi supra, nota 2.