Interviu realizat de
Sarah Leonard şi publicat în Dissent Magazine,
Spring 2012 (https://www.dissentmagazine.org/article/nature-as-an-ally-an-interview-with-wendell-berry
). Introducere de Sarah Leonard.
Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici.
*
Fiecare nou val de preocupare pentru mediu pare să
ajungă până la pragul lui Wendell Berry. Berry a renunţat la activitatea de
predare şi scris de la New York în anii şaizeci pentru a se întoarce în
Kentucky, întemeind o mică fermă la Lanes Landing în apropiere de Port Royal,
unde s-a dedicat scrisului despre rădăcinile vieţii pe care o ducea acolo. Cititorii
i-au căutat inspiraţia pentru a învinge amestecul neîncetat de distrugere a mediului
şi producere industrială a hranei. Berry reprezintă un anumit gen de
alternativă. Atunci când am ajuns la Lanes Landing ştiam că mulţi căutători
veniseră înaintea mea pentru a ataşa scrisului său o faţă şi pentru a vedea
această viaţă cu proprii lor ochi.
Berry este cel mai bine cunoscut pentru atenţia sa
faţă de loc – o subliniere a comunităţii şi o cunoaştere intimă a căminului, de
la sol la caracteristicele vremii la istoria umană. Iniţial am ajuns la
scrierile lui prin intermediul Agrarienilor sudişti, un grup de doisprezece
sudişti care în 1930 au publicat I’ll
Take My Stand, un manifest opus industrialismului din nord şi pierderii
unei vieţi agrare contemplative, înrădăcinate. Opoziţia lui Berry la
definiţiile capitaliste ale progresului rimează cu o lungă tradiţie
intelectuală de scepticism faţă de urbanizarea, mecanizarea şi hipermobilitatea
americană. Poemul său din 1973, „Manifest: Frontul de Eliberare al Fermierului nebun”
începe cu imaginea omului de astăzi, dezrădăcinat şi mercantil:
Iubeşte profitul rapid, creşterea
anuală,
concediul plătit. Doreşte-ţi mai
mult
din tot ce e gata făcut. Teme-te
să-ţi cunoşti vecinii şi teme-te
să mori.
Şi vei avea o fereastră în capul
tău.
Nici măcar viitorul tău nu va mai
fi un mister
vreodată. Mintea îţi va fi
imprimată pe o cartelă
şi zăvorâtă într-un sertăraş.
Când vor dori să cumperi ceva,
te vor chema. Când vor dori
să mori pentru profit, te vor
anunţa. [1]
Chiar şi atunci când supune societatea de piaţă
unei critici nimicitoare, Berry caută tensiunile care au rămas profund
nerezolvate în scrierile Agrarienilor: cum pot oamenii să devină mai liberi –
liberi faţă de patriarhat, de rasism şi tot aşa – fără să ajungă dezrădăcinaţi.
În The Hidden Wound, Berry a abordat
tema rasei din perspectiva experienţei pe care i-a oferit-o faptul de a creşte
la o fermă din Kentucky, iar în eseuri precum „Feminism, the Body, and the
Machine” el a pus libertatea în relaţie cu economia unei gospodării
înfloritoare; pentru el, feminismul, precum şi libertatea bărbatului, înseamnă
a asuma o ocupaţie permanentă şi liberă în cadrul unei gospodării independente,
care se bazează cât mai puţin pe bunuri de larg consum.
Sursele lui Berry pot fi identificate dincolo de
Agrarieni până la concepţiile ecologice şi religioase despre natură. El
întreabă cum ne putem dezvolta înţelegerea despre mediul nostru în aşa fel
încât să-i respectăm limitele în timp ce ne rânduim vieţile. De aceea, el se
opune modelului de conservare al parcurilor naţionale: puritate de partea
aceasta, spoliere de cealaltă. „Agricultura care întrebuinţează natura,” a
scris el, „...aborda lumea în felul unui om priceput în arta conversaţiei [...]
La toate fermele, fermierii încercau să cunoască în mod responsabil locul în
care trăiau şi să «cunoască spiritul locului.»”
Toate acestea ridică întrebări serioase asupra
unui gen de epistemologie agrariană. Dacă nu ne putem baza pe soluţii
tehnocrate, cum putem să ne determinăm limitele? Cum putem consulta spiritul
locului? Berry se apropie de această întrebare vorbind despre viaţa la fermă,
precum şi despre religie şi poezie. Cea mai recentă carte a sa, The Poetry of William Carlos Williams of
Rutherford (Counterpoint, 2011), este un tribut adus poetului a cărui operă
a explorat Paterson, New Jersey, cu toată sensibilitatea şi înţelegerea asociată
pe care şi Berry le induce cercetărilor poetice ale propriului său loc.
Pentru ca toate acestea să nu sune prea abstract,
cel dintâi lucru pe care Berry mi l-a pus în mână, după un pahar cu apă, a fost
„The 50-Year Farm Bill” [2] o
propunere pe termen lung gândită în mare parte de prietenul său Wes Jackson de
la Land Institute „pentru o schimbare sistemică treptată în agricultură.” Propunerea
se concentrează asupra re-dezvoltării biodiversităţii naturale a pământului, iar
Berry a mers la Washington pentru a o susţine. Berry a fost activ şi în
opoziţia faţă de industria de extragere a cărbunelui din Kentucky, iar recent
şi-a retras lucrările de la Universitatea din Kentucky după ce aceasta a
acceptat bani din cărbune pentru construirea unui dormitor destinat echipei de
baschet a universităţii.
Berry, care acum este în vârstă de şaptezeci şi
şapte de ani, a primit numeroase distincţii pentru opera sa. Anul acesta el a
fost ales pentru a susţine Conferinţa Jefferson în domeniul ştiinţelor umaniste
[3] cea mai înaltă apreciere a
guvernului federal în domeniul umanist. Michael Pollan-ii lumii îl omagiază
adeseori şi în mod deschis. Dar situaţia chestiunii ecologice în America şi în
lume este în prezent mai sumbră decât era la vremea când Berry s-a apucat de
scris.
Casa de fermier a lui Berry este aşezată pe o
coastă abruptă, străjuind peste Kentucky River şi peste pământul despre care a
scris demult că este „un loc de care nu-mi amintesc să nu-l fi ştiut vreodată.”
Este încurajator să-l vezi pe Berry onorat şi lucrările sale citate, însă Berry
ne cere să ne preocupăm de întregul proces de cultivare a pământului, de la
pământ la lucrători, de toate domeniile întrepătrunse ale economiei discutate
de autorii din acest domeniu special. Acesta nu este un lucru uşor de făcut în
faţa unei catastrofe ecologice iminente, o situaţie care pare să aibă nevoie de
rezolvări rapide. Am început cu nemulţumirea exprimată de Berry în legătură cu
faptul că hrana singură nu ar trebui să domine discuţia publică.
- Sarah Leonard.
*
Wendell
Berry:
Discuţia despre hrană nu are nici un sens cât timp nu discutăm în acelaşi timp
despre pământ, despre felul în care lucrăm pământul, despre asigurarea
fertilităţii şi întreţinerea infrastructurii fermei. Cum crezi că vei reuşi să
obţii cea mai bună lucrare a pământului şi cea mai bună hrană dintr-un peisaj
care şi-a desfiinţat îngrăditurile, ceea ce înseamnă că animalele au fost
îndepărtate din agricultură? Fără animale, ceva esenţial este îndepărtat din
minţile fermierilor. Oamenii pentru care tot ce contează este porumbul şi
fasolea au, mă tem, nişte minţi extrem de specializate.
Sarah Leonard: Puteţi
vorbi despre felul în care vă gândiţi la lucrul dumneavoastră la fermă?
WB: [savantul britanic în agricultură] Sir Albert
Howard spunea că felul naturii de a gospodări pădurea virgină – şi Wes Jackson
ar adăuga, şi preria virgină – include întotdeauna animalele. Iar înţelegerea
lui Howard a „lucrării” naturii în ecosistemele neperturbate exprimă temelia
ştiinţifică a agriculturii organice . . . . Prin urmare, diferenţa dintre o
mare fermă din Midwest care practică o rotaţie a culturilor de porumb şi soia
pe fiecare pogon cultivabil şi o bună fermă de mică întindere având o
diversitate ordonată de plante şi animale este una de structură, iar aceasta
este o diferenţă hotărâtoare. Nu există niciun fel de complexitate structurală
în rotaţia porumbului şi fasolei. Legăturile dintre oameni şi pământ sunt periculos
de simplificate; în primul rând, ele sunt de natură tehnologică.
SL: Iar
aceste legături sunt simplificate într-un mod încă şi mai grotesc în industria
cărnii.
WB: Vorbiţi despre sistemul industrial care
închide animalele strâns unele lângă altele într-un loc şi le cultivă hrana
într-alt loc, de regulă îndepărtat. Acest fapt întrerupe ciclul fertilităţii şi
încalcă toate principiile naturii de care depind agricultura de subzistenţă şi
o sursă sigură de hrană. Rolul propriu-zis al animalelor în agricultură este de
a duce până la capăt integritatea ecologică a fermelor şi de a produce hrană
pentru oameni din păscutul păşunilor – în mod special din acele păşuni aflate
pe un teren care este în mare parte, sau integral, potrivit doar pentru păscut.
Cunoaşteţi expresia „o muncă ce-ţi amorţeşte
mintea”? Este un clişeu care multă vreme a fost întrebuinţat pentru a denigra munca
la ţară. Dacă politicile tale economice alungă fermierii de pe pământ, eşti
mulţumit că i-ai salvat de la „o muncă ce-ţi amorţeşte mintea” – „amorţeală”
asociată de regulă fermelor mici. Dar dacă ai câteva mii de pogoane de porumb
şi te trezeşti dimineaţa pentru a-ţi petrece întreaga zi conducând o maşină de
cultivat, sau o cisternă de stropit sau o combină de-a lungul aceloraşi rânduri
identice, zi după zi… asta e de fapt o muncă mărginită. Şi care-ţi va mărgini
şi mintea. Dar să presupunem că ai, să zicem, cam o sută sau o sută şi
cincizeci de pogoane de teren arabil, poate vreo douăzeci şi cinci de vaci din
rasa Jersey, câţiva porci, o grădină, flori pretutindeni, nişte rândunici care
să cuibărească sub streaşina hambarului şi copii care să se joace şi să
cutreiere prin jur. Aici nu e nimic mărginit. E nevoie de multă muncă, desigur.
Dar e nevoie totodată de atenţie permanentă şi inteligenţă; oferă plăcere din
plin şi probabil că veţi descoperi că aceasta se întemeiază pe iubire.
SL: Consideraţi
că o mare parte din populaţie ar fi fericită ocupându-se cu acest gen de muncă?
WB: Poate că nu. … Însă aţi schimbat conversaţia
în direcţia chestiunii vocaţiei. Ar fi greşit să ne închipuim că fiecare
persoană este chemată să fie fermier. Pentru a întrebuinţa exemplul Amish,
comunitatea agrară are nevoie de mecanici, manufacturieri (sunt lucruri care
lor le trebuie, dar pe care noi nu le mai producem), potcovari, curelari,
crescători de cai, tâmplari şi aşa mai departe. Nu am spus niciodată că toată
lumea trebuie să devină fermier. Dar spun însă că toată lumea trebuie să
lucreze la ceva folositor şi necesar, nu la ceva distructiv. A înlocui „jobul”
(orice job) cu vocaţia, aşa cum am
făcut noi, este dezastruos.
SL: De ce
credeţi că agricultura urbană a primit atât de multă atenţie?
WB: Avem totul de câştigat de la agricultura
urbană. Dar ea nu înseamnă cultivarea pământului [„farming”]. De pildă, oraşul
Louisville din Kentucky nu se poate hrăni doar din grădinărit. Oraşele au
nevoie de lapte şi carne – lucruri pe care nu le poţi produce în oraş. De
fiecare dată când cineva din Louisville plantează ceva pentru a fi mâncat, ne
face un bine nouă, celor de la ferme. Grădinarii urbani cunosc ceva din
biologia, din arta şi din nesiguranţa creşterii hranei, ceea ce le permite
să-şi imagineze viaţa şi munca implicate în cultivarea pământului la ţară. De
aici, precum şi din interesul pentru hrana locală putem obţine un agrarianism
urban pe care-l consider pur şi simplu indispensabil.
SL: De ce
credeţi că accentul a fost pus atât de mult pe agricultura urbană şi nu pe
lucrurile dinafara oraşului?
WB: Ei bine, populaţia urbană şi-a permis,
bucurându-se de combustibili minerali ieftini şi de alte subvenţii, să se
perceapă oarecum insulară. Independentă. Puteţi compara această atitudine cu
antica concepţie greacă despre oraş, care includea atât centrul urban construit
precum şi zona rurală înconjurătoare. Străvechile oraşe şi cetăţi greceşti
aveau magazii de cereale şi grajduri. Grânele treierate erau depozitate în oraş,
iar turmele şi cirezile erau aduse în oraş peste noapte pentru siguranţă.
Aceasta reprezenta un contact imediat între oraş şi zona rurală, iar noi am
pierdut lucrul acesta. Louisville a pierdut Oborul de vite Bourbon [4] şi o mare parte din industria de tăiere
a vitelor şi preparare a cărnii care se realiza acolo, dar se pare că mulţi
locuitori din Louisville au perceput asta drept progres. Am încercat să
contribui la efortul de mutare a târgului de vite în împrejurimile oraşului
Lexington, Kentucky, însă lumea nu l-a dorit deloc, oriunde ar fi fost. Oamenii
voiau carnea, dar nu şi animalele vii, sau balega. Ceea ce este o treabă greu
de scos la capăt, şi nebunească totodată. Trebuie să te concentrezi asupra
întregii structuri economice fundamentale, de la câmpie la pădure şi oraş în
aşa fel încât să poţi avea dreptate economică (adică un simţ al echilibrului)
şi nici un fel de muncă degradantă. De exemplu, dacă ai o industrie de
procesare a cărnii la scară mare, unde unele suflete amărâte trebuie să
lovească vitele-n cap de dimineaţa până seara, acest lucru este degradant
pentru toată lumea implicată.
Dar orice fel de corvoadă este oribilă. Corvoada
înseamnă a avea prea multă muncă repetitivă de făcut pentru o lungă perioadă de
timp, fără a avea de ales altceva în afară de munca respectivă pe care o faci
sub comanda unui şef. Când toată lumea din această zonă cultiva tutun, un
necunoscător din vreo suburbie sau oraş care ne vedea la lucru în timpul
recoltării nu putea fi decât îngrozit. Era o muncă extraordinar de grea.
Arşiţă. Zile nesfârşite, efectiv din noapte până-n noapte, extenuante. Dar asta
nu ţinea tot anul. Iar noi o făceam cu ajutorul vecinilor şi fără ca cineva să
aştepte să fie plătit. (Vechea regulă era că nimeni nu a terminat de strâns
până când toată lumea nu a terminat.) Treaba asta nu era corvoadă.
SL: Una
dintre tendinţele manifestate în rândul tinerilor (să fie vorba despre o timidă
revenire a vechilor reguli?) este ŞUPFO (Şansa Universală Pentru Ferme
Organice, în engleză WWOOFing, Worldwide Opportunity on Organic Farms) – în
cadrul căreia oamenii călătoresc şi lucrează la ferme organice o vreme. [5] Fermele sunt toate înregistrate
într-o carte iar acum adresele lor pot fi găsite şi online. Tinerii se pot duce
şi lucra la fermă. Timpul petrecut acolo poate varia foarte mult. Este
agricultură fără loc determinat. Lumea foloseşte acest lucru pentru a călători...
WB: Pentru a fi într-adevăr folositoare, ucenicia
probabil că ar trebui să ţină un an întreg – pentru a avea parte de ciclul
anual şi a vedea cum decurge toată treaba.
SL: Cred că
pentru oamenii care vor să se ducă să muncească la o fermă, pare că e ceva aici
care i-ar putea satisface. Dobândeşte un etos terapeutic.
WB: Trebuie să vedeţi imaginea de ansamblu. Nimeni
nu vine la fermă ca să ajute la îndepărtarea animalelor moarte sau pentru a
face faţă la izbucnirea unei epidemii printre animale. Nimeni nu vine ca să repare
îngrăditurile, deşi întâmplător mie îmi place să le îndrept. Trebuie să ai o
oarecare intuiţie a felului în care fiecare treabă converge şi se adună în
sistemul mai mare.
SL: Numeroşi
oameni – nu doar susţinătorii agribusiness-ului – se-ntreabă dacă o lume
alcătuită din ferme mici ar putea hrăni populaţia lumii de astăzi.
WB: Nu se poate răspunde în mod decisiv la asta. Pe
de o parte, nu ştim nimic despre viitor. Pe de alta, „ferma mică” nu poate fi
definită la fel pentru fiecare loc. Sunt tot felul de întrebări critice care
necesită răspunsuri. Există ceva precum o fermă mică rea? Există ferme mari
bune? Trebuie studiată şi evaluată o serie de exemple. Dacă dispui de o piaţă
de cereale profitabilă şi efectiv fiecare fermier cultivă soia sau porumb pe
fiecare pogon pe care poţi aduce un tractor şi pe care-l fertilizezi cu
îngrăşământ chimic, cu scurgerile inevitabile pătrunzând în apele locale, iar
din acestea în râul Mississippi şi mai departe în Golful Mexic – aşa-numita
zonă moartă din Golf – poţi spune că acest lucru e greşit. Nu există nimic în
această schemă care să-ţi garanteze o sursă de hrană pe termen lung. În modul
acesta nu faci decât să distrugi resursele pământului, comunităţile pământului
şi solul însuşi. Solul este parte a comunităţii pământului, adică a locului de
unde trebuie să începi, şi tot de aici pleacă şi „Proiectul de 50 de ani pentru
ferme”. [6] Proiectul nu vizează
producţia hranei, ci problemele agriculturii aşa cum este ea acum: eroziunea,
toxicitatea şi distrugerea culturilor gospodăririi din comunităţile locale.
Dacă hrăneşti oamenii distrugând pământul şi comunităţile rurale şi dacă
poluezi sistemele apei – şi dacă consideri că această pagubă reprezintă un cost
care poate fi susţinut – înseamnă că ţi-ai pierdut minţile.
Aceasta ne arată nevoia de o critică generală mai
adecvată decât cea actuală faţă de economie şi cultură. Un fapt crucial la care
trebuie să ne gândim ţine de ceea ce Wes Jackson numeşte raportul dintre „ochi
şi pogoane”. Dacă vrei să te ocupi de pământ cum se cuvine atunci ai nevoie de un
număr suficient de mare oameni care să-l lucreze şi să-l ocrotească. În
agricultura industrială doar câţiva oameni „cultivă” suprafeţe foarte mari de
pământ cu ajutorul utilajelor enorme şi al unei grămezi de chimicale – cu
rezultatul pe care tocmai l-am descris. Aceasta este lucrarea pământului la
scară mare despre care unii oameni cred că va „hrăni omenirea”, miliardele de
oameni care trăiesc în principal în oraşe. Îi va hrăni o scurtă vreme. Dar avem
nevoie să-i hrănim vreme îndelungată. Partea mea de argument spune că este
posibil să ajungi la o structură mai complexă şi pe termen mai lung. Este
posibil să avem o cultură a lucrării pământului în cadrul căreia totul
contribuie la toate celelalte – urmând exemplul naturii. Un bun fermier pe
care-l ştiu spunea: „Este bine să ai natura muncind pentru tine. Ea nu cere
mult, lucrează pentru câştigul minim.” Natura este un puternic aliat, dacă o
respecţi şi dacă îi respecţi căile. Dacă lucrezi împotriva ei, aşa cum facem
noi acum, ea va lucra împotriva ta. Sancţiunile pot fi severe.
Agro-industrialiştii fac uz de ceea ce li se pare
că e o întrebare retorică adresată părţii de care mă aflu: „Dacă lucrezi
pământul conform principiilor tale, cine va decide cine va flămânzi?” Am putea
să le trimitem întrebarea înapoi: „Cine va decide cine va flămânzi atunci când
veţi termina cu poluarea şi erodarea pământului arabil şi cu distrugerea
tuturor culturilor de gospodărire a pământului?”
SL: Agrarienii
sudişti se aşteptau ca religia să se manifeste în felul naturii – să fie ceva
atotputernic şi incontrolabil şi misterios.
WB: Natura ocupă un loc foarte înalt în tradiţia
poetică. Dar ce vreau să subliniez cu privire la religie nu este că e
spirituală, ci faptul că este economică. Practica religiei este economică. Şi
acesta este un lucru asupra căruia s-a insistat mai mult sau mai puţin în
Biblie. Ellen Davis de la Universitatea Duke a scris despre asta în cartea ei Scripture, Culture, Agriculture
(Cambridge University Press, 2008).
SL: Dacă ar
fi să punem la punct în America un sistem de cultivare a pământului care să nu
fie corporatist, măsura schimbării ar fi enormă, ar fi nevoie de politică.
WB: Sunt dedicat „Proiectului de 50 de ani pentru
ferme”, care este adresat Ministerului Agriculturii al Statelor Unite. Când îmi
vor cere să mă duc la Washington pentru a susţine acest proiect, mă voi duce.
SL: Şi se-ntâmplă în fapt aşa ceva?
WB: Ei bine, Fred Kirschenmann [de la Centrul
Leopold pentru Agricultura de subzistenţă de la Iowa State University] şi Wes
Jackson şi cu mine chiar am mers cu acest proiect la Washington, unde am fost
primiţi cu bunăvoinţă de [Ministrul Adjunct al Agriculturii] Kathleen Merrigan
şi echipa ei de la Ministerul Agriculturii precum şi de câţiva senatori sau de membrii
ai birourilor acestora. Probabil că aţi putea numi asta începutul unei
schimbări semnificative.
Prin urmare nu se poate spune că aş fi împotriva
politicii. Sunt dedicat de asemenea mişcării opuse nivelării vârfurilor
munţilor. Mişcarea aceasta capătă evident amploare, şi atrage tot mai multă
atenţie. Dar conducerea statului nostru [adică Kentucky, n. tr.] este în mare
parte stăpânită de industria cărbunelui. Este anevoie să influenţezi nişte oameni
care sunt proprietăţi corporatiste.
SL: Consideraţi
că lucrarea bună a pământului sau fermele de o mărime firească ar fi
compatibile cu capitalismul sau cu pieţele libere?
WB: Pentru a avea o bună lucrare a pământului sau
o bună întrebuinţare a pământului de orice fel trebuie să ai limite.
Capitalismul nu admite limite. Din acest motiv avem creştere economică
nelimitată într-o lume limitată. Buna agricultură este formală. Poţi avea
limite fără formă, dar nu poţi avea formă fără limite. Dacă vă uitaţi prin ţară
şi descoperiţi mici fermieri care au prosperat în vremuri grele veţi descoperi
probabil că ei au prosperat pentru că şi-au acceptat limitele. Printre altele,
ei şi-au mărit producţia complicându-i structura. Însă agricultura bună este şi
o iniţiativă a comunităţii. Comunităţile Amish prosperă şi câştigă un mare
procent din producţia totală în parte şi pentru că membrii lor sunt buni vecini
între ei. Marea calitate a comunităţii Amish este buna vecinătate. Acesta este
un principiu religios: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Dar aceasta este
totodată şi o calitate economică. Dacă ai un vecin, atunci ai ajutoare, iar
aceasta presupune o altă limită. Dacă vrei să ai vecini, nu poţi avea o
creştere economică nelimitată. Ar trebui să preferi să ai un vecin mai degrabă
decât să deţii ferma vecinului. Există o incompatibilitate fundamentală între
capitalismul industrial şi principiile ecologice şi sociale ale unei
agriculturi bune. Scopul industrializării a fost întotdeauna acela de a înlocui
oamenii cu maşinile sau cu altă tehnologie pentru a face costul de producţie pe
cât de scăzut posibil, pentru a vinde produsul pe cât de scump posibil şi
pentru a muta bogăţia în tot mai puţine mâini. Lumea vorbeşte despre „crearea
de locuri de muncă” ca şi cum acesta ar fi fost vreodată obiectivul economiei
industriale. Primii ludiţi au avut dreptate. Nu s-a urmărit decât înlocuirea
oamenilor cu maşinile.
SL: Sunteţi
un socialist?
WB: Din câte am citit şi am auzit, socialismul şi
comunismul au fost tot atât de dedicate principiilor industriale ca şi
capitalismul. Tendinţa mea nu este să încep cu o idee politică sau teorie şi
apoi să mă gândesc în mod descendent la pământ şi oameni, ci să încep în schimb
cu pământul şi cu oamenii, cu ceea ce este obligatoriu pentru armonia dintre
ecosistemele locale şi economiile locale şi să mă gândesc apoi ascendent la
politicile de conservare precum „Proiectul de 50 de ani pentru ferme”.
SL: Există
personaje politice care vi se pare că au făcut vreo treabă bună în această
privinţă?
WB: Nu. Nici un politician nu luptă pentru aşa
ceva. Nici un politician. Iar economiştii importanţi ale căror lucrări le
vedeţi în ziare sau reviste nu menţionează niciodată pământul sau economiile
pământului.
SL: Michael
Pollan poate... el vorbeşte despre hrană şi poate că mai puţin despre
cultivarea pământului. Credeţi că oamenii care s-au dedicat acestei sarcini
sunt tot atât de preocupaţi de cultivarea pământului cum sunteţi dumneavoastră?
WB: Nu ştiu – nu ştiu cum aţi putea măsura
preocuparea cuiva. Ştiu că Michael Pollan, Eric Schlosser şi alţii ştiu ce este
greşit în sistemele de producţie industrială a hranei, iar aceasta include
cultivarea pământului. Există în prezent mai mulţi buni tineri scriitori care
scriu despre agricultură şi le sunt mai recunoscător decât aş putea acum s-o
spun cu uşurinţă.
Se poate ca mulţi dintre oamenii cei mai dispuşi
să se-ntoarcă şi să se apuce de cultivarea pământului să fie şi cei mai lipsiţi
de experienţă. Prea mulţi oameni tineri crescuţi la fermă vor să muncească în
industrie sau meserii pentru a scăpa de strâmtorările economice îndurate de
familiile lor. Familiile lor îi îndeamnă: „scapă de aici!”, şi nu le poţi
învinovăţi. Vorbeam cu un grup de oameni din centrul statului Kentucky despre
importanţa menţinerii copiilor crescuţi la fermă în contact cu lucrul la
pământ. Cineva dintre cei prezenţi a spus: „Până la terminarea facultăţii
tinerii au adunat deja o datorie atât de mare încât nu-şi mai permit să
muncească la fermă.” Am zis: „În cazul ăsta trebuie să-i ţinem departe de
facultate.”
SL: Vreau să
ating această idee a căutării unei valori intrinseci în ceea ce este în jurul
dumneavoastră, o temă permanentă în scrierile dumneavoastră de nonficţiune şi
în cele de poezie. Mă întreb dacă aceasta ar putea fi descrisă drept ...
„minunare”?
WB: „Minunare” este un cuvânt potrivit. A trăi şi
a munci cu atenţie într-un peisaj variat precum cel de aici – alcătuit din
ţinuturi păduroase virgine, păşuni, semănături, iazuri şi râuri – înseamnă a
trăi dintr-o revelaţie în alta, a trăi lucruri neaşteptate, întotdeauna de
interes, adeseori minunate. După o vreme, ajungi să înţelegi că ele nu se mai
sfârşesc. Locul este în primul rând interesant, este frumos şi minunat într-un
mod inepuizabil. A şti acest lucru constituie o apărare în faţa neîntreruptei
vorbării despre vânzări [salestalk] care-ţi spune întotdeauna că ceea ce ai nu
este destul de bun; că viaţa ta nu este destul de bună. Nu sunt multe
răspunsuri corecte la asta. Unul dintre ele, unul dintre cele mai bune, provine
din trăirea vigilentă şi grijulie a vieţii care ţi-a fost dăruită în mod unic prin
locul tău: Viaţa mea, mulţumesc frumos, este chiar foarte bună.
SL: Andrew
Nelson Lytle în I’ll Take My Stand
scrie ceva asemănător. Ştiu că şi dumneavoastră aţi scris despre Agrarienii sudişti.
Mă întreb dacă vă gândiţi vreodată la acest ţinut ca fiind util gândirii despre
agricultură, dacă nu estompează felul în care oamenii gândesc în legătură cu
pământul şi agricultura.
WB: Într-adevăr, am vorbit despre asta într-un
eseu despre Războiul civil. Sudul este o regiune, dar în primul rând într-un
sens politic. Din punct de vedere geografic, ecologic şi chiar istoric, Sudul
are mai multe regiuni. Kentucky are multe regiuni. Dar lucrul acesta nu o să vă
înveţe cum să lucraţi pământul. De fapt, ce ne interesează este adaptarea
lucrării pământului la fermă şi la câmp. . . . John Todd a scris o frază care a
însemnat enorm pentru Wes Jackson şi pentru mine: „Soluţiile elegante vor fi afirmate
în legătură cu unicitatea locului.” Una din minunile agriculturii moderne este
că ştiinţa agriculturii – precum toate celelalte ştiinţe – este întemeiată pe
biologia evoluţionistă, care vede adaptarea locală ca pe o necesitate absolută
pentru fiecare specie, doar că noi am reuşit să scutim specia umană de la asta.
SL: Mai este vreun lucru pe care doriţi să-l
adăugaţi?
WB: Iată tragedia agriculturii din vremea noastră.
La jumătatea secolului trecut, Aldo Leopold scria şi publica despre
„comunitatea pământului” [land community] şi despre gospodărirea ecologică a
pământului. Sir Albert Howard şi J. Russell Smith scriseseră despre principiile
naturale ca despre temelia necesară a agriculturii. Aceasta era o operă
respectabilă din punct de vedere ştiinţific. La sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial, ignorând acea operă, politicienii, birocraţii din agricultură,
institutele de agricultură şi corporaţiile din agro-business s-au pus cu toată
energia pe industrializarea agriculturii şi mai întâi pe smulgerea oamenilor şi
animalelor de pe pământ şi ducerea oamenilor în fabrici [şi închiderea
animalelor în ferme industriale, vezi aici http://www.sustainabletable.org/260/animal-feed
nota trad.]. Aceasta a fost o greşeală care a implicat jigniri imense aduse
atât pământului, cât şi oamenilor. Costurile nu au fost pe deplin recunoscute
şi cu atât mai puţin integral plătite.
Note:
[1] Pentru versiunea integrală a poemului vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/04/wendell-berry-mad-farmer-poems.html
[2] „Proiectul de 50 de ani pentru
ferme”. Vezi aici: http://www.theatlantic.com/national/archive/2012/11/the-50-year-farm-bill/265099/,
aici: http://www.thegreenhorns.net/wp-content/files_mf/136640762550year.pdf,
şi aici: http://www.nytimes.com/2009/01/05/opinion/05berry.html?_r=0
[3] http://www.neh.gov/about/awards/jefferson-lecture/wendell-e-berry-lecture.
Pentru o traducere în română a textului conferinţei vezi aici: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/04/wendell-e-berry-totul-tine-de-atasament.html
[4] Bourbon Stockyards s-a închis în
1999. Vezi http://brokensidewalk.com/2010/butchertown-history-book-reveals-neighborhoods-hidden-heritage/
[5] Vezi, de pildă, https://worldwidewanderers.wordpress.com/2013/08/11/wwoofing-in-lithuania-something-to-bark-about/
[6] Vezi supra, nota 2.