Pagini

Oameni și Locuri

luni, 21 decembrie 2015

Flori de câmp



I sat upon the shore
Fishing, with the arid plain behind me
Shall I at least set my lands in order?
(T. S. Eliot, „The Waste Land”)

Referindu-se la filmul Dallas Buyers Club, Matthew McConaughey sublinia calitatea umană, dar totodată lipsită de sentimentalism a poveștii (http://www.cbsnews.com/videos/matthew-mcconaughey-on-dallas-buyers-club/). Poveștile de genul acesta sunt foarte rare, observa actorul american. Poate pentru că putem fi sentimentali fără a reuși să fim și umani totodată. Probabil pentru că identificăm omenitatea cu sentimentalismul. Sau poate pentru că pur și simplu nu ne plac lucrurile umane. Din simplul motiv că moartea face parte din ele.
Ron Woodroof, un fost călăreț de rodeo, bețiv, drogat și destrăbălat află că este bolnav de SIDA și că mai are 30 de zile de trăit. Din fericire, nu are acces imediat la tratamentul deocamdată doar testat în sistemul medical american, ceea ce îi salvează viața: medicamentul era atît de toxic încît distrugea fiecare celulă din organism cu care intra în contact, după cum avea să afle mai tîrziu de la Vass, un doctor pe care suspendarea licenței îl obligă să se retragă în Mexic. Cu medicamentele primite de la Vass, Ron nu numai că își prelungește propria sa viață, ci reușește să-i ajute și pe alți bolnavi de SIDA, printre care Ray/Rayon, un transexual care-i devine asociat, iar apoi prieten. Ron moare în cele din urmă din cauza complicațiilor produse de boală, dar nu înainte de a învinge în lupta sa îndelungată cu FDA, o agenție a Departamentului de Sănătate al SUA, potrivnică unui tratament care nu-i aducea bani. Și cîtă vreme nu aducea bani, eficacitatea evidentă a acestui tratament nu avea nici o valoare.
Dar împrietenirea unui fost homofob cu un membru al lumii LGBT nu este nici pe departe mesajul filmului. Nu cred că este vorba despre „acceptare” aici. Dallas Buyers nu reia un experiment de tipul Philadelphia, în care negrul, odinioară respins, devine avocatul albului, respins acum la rîndul său odată infectat cu HIV. Ron rămîne homofob, întrucît asta înseamnă pentru el să fie straight, să fie cowboy. Afecțiunea lui pentru Ray nu se datorează acceptării lui „Rayon”, ci este o simplă și greu de explicat prietenie cu bufonul din arenă. Care riscă oricînd să devină straight, cum îl avertizează în glumă pe Ray la ieșirea dintr-un bar. Filmul este despre transformarea cuiva care voia doar să trăiască mai mult în cineva care-și dorește ca viața lui să însemne ceva. Este despre transformarea unui bufon care se credea cowboy într-un cowboy adevărat. La începutul filmului, Ron fuge de un grup de oameni pe care i-a înșelat la pariuri la un concurs de rodeo. Pentru ca în finalul filmului Ron să intre el însuși în arenă, în spinarea unui taur.
Dar pentru că viața unui bolnav incurabil nu înseamnă nimic pentru instituțiile sănătății („deci îmi spui că sunt la fel de bun ca un cal gata să fie transformat în hrană pentru cîini”, îl obligă Ron pe medic să recunoască), ea reușește totuși să însemne ceva doar prin raportare la Dumnezeu. Filmul este deci și despre felul în care Dumnezeu este prezent astăzi în lume. Nu zic că nu ar putea să nu fie prezent în continuare și în biserici. Lucrul este cu atît mai plauzibil cu cît pare mai improbabil. Filmul ne amintește însă că Dumnezeu poate foarte bine să fie prezent și într-un bar cu dansatoare erotice, lucru deopotrivă plauzibil și probabil în cazul unui Dumnezeu care ia apărarea prostituatei nu doar în fața „drepților”, ci și în fața ei însăși.





 Dumnezeu ne ține partea între noi și noi înșine, dar ne și îndeamnă, cu tonul, dacă nu chiar în termenii lui Ron: „get your shit straight!” (avertismentul adresat de Ron lui Ray evocîndu-l pe cel adresat mai devreme lui Ron de polițistul Tucker).
De regulă, oamenii își pun lucrurile în ordine atunci cînd urmează să moară, așa cum îi propune doctorul Sevard: ”You have 30 days left to put your affairs in order”. Așa procedează toți bunii creștini. Ron nu este însă un bun creștin. De fapt, nu știm nici măcar dacă e creștin. Ceea ce-l salvează încă o dată, de data aceasta de religia terapeutică, de religia-consolare. O religie atît de toxică încît îți distruge fiecare celulă sufletească cu care vine în contact. Big Pharma și Big Church sunt de altfel buni și loiali parteneri de afaceri: chiar dacă noi murim, asta nu înseamnă că alții trebuie să iasă în pierdere. Dar Ron își repară viața pentru că e gata să trăiască. Iar asta îi schimbă viața.
I-ar fi plăcut să trăiască o altă viață, viața altcuiva, o viață normală, mărturisește Ron. Și chiar trăiește cîteva vieți în scurtul răgaz care i-a rămas: îl vedem dîndu-se preot, medic, pilot de avion. 



Dar în toate aceste roluri pe care le interpreta pentru a păcăli vigilența vameșilor americani, Ron nu a făcut decît să-și folosească experiența, și pasiunea, călărețului de rodeo. S-a înfipt pur și simplu în spinarea taurului – în spinarea morții. Dar dacă a reușit să dea un sens vieții lui, a făcut-o dînd sens vieților altora. Vieților bărbaților obișnuiți, cu o soție cu care să iasă la un dans (lucru firesc încă în Texas), cu copii, și care se pot bucura liniștiți de o bere rece ca gheața fără să se teamă de o pneumonie.
Ron s-a schimbat, din omul care a refuzat un tînăr căruia nu-i ajungeau banii pentru medicamente, precizînd că firma lui nu este casă de binefacere, într-un om care nu a ezitat să-și vîndă mașina, Cadillacul pe care nu lăsa pe nimeni nici măcar să o atingă, pentru a putea susține aprovizionarea cu medicamente a membrilor „clubului”.
Ray(on) se stinge în spital („Dallas Mercy”, nume care surprinde, prin contrast, lipsa de milă a statului în general și a sistemului medical american în particular) în timp ce becurile luminează intermitent în spitalul mizerabil din Mexic (lipsit de dotări, dar compensînd din plin prin milă și asistente frumoase). Curios, Ron intră într-una din camere pentru a vedea care era motivul: fluturii ieșiseră din gogoși. 




O înviere. Sau măcar un semn. Cerut mai demult, primit acum, cînd a devenit vrednic. Cînd și-a făcut ordine în viață. Atît cît poate o floare de cîmp, o floare sălbatică, de care nimeni nu a avut grijă vreodată.