“To
have ghosts, one must have a past for ghosts to emerge from; and one must
believe in a spiritual world to recognize spirits. Otherwise, the skeleton in
the closet becomes an old coat that someone knocked down. Alas for raw head and
bloody bones.” –Russell Kirk, diary entry, October 30,
1948.
Cel care se-ntoarce din morți, „The Revenant”,
se-ntoarce după cineva. După cine se-ntoarce Hugo Glass în filmul lui Iñárritu? Inițial, după ucigașul fiului său, iar acest
lucru ocupă o mare parte din desfășurarea filmului. Dar Glass continuă să
meargă și după ce a renunțat la răzbunare înțelegînd, din observația lui
Fitzgerald, că „răzbunarea nu-i va aduce fiul înapoi”. În cele din urmă, Glass
descoperă că e ceva ce-i poate aduce fiul înapoi. Poate un alt fiu. Sau poate
fiul altcuiva. Glass părăsește malul rîului și, ajuns în vîrful dealului, își
mută privirea de la viziunea soției lui către spectator.
Filmul se termină cu această imagine a lui Glass, devenită la rîndul ei o viziune pentru
spectator. Filmul nu mai este doar un film, spectatorul nu mai este doar un
spectator: este un om vizitat de un strigoi. Dar de ce ar veni după noi un vînător din teritoriile de la Frontieră de acum două sute de ani? Ce vrea să ne
spună această fantomă?
Lăsînd deoparte animalele sălbatice, precum ursul
care-l rănește pe Glass, în filmul The Revenant sunt două feluri de
sălbatici: pieile-roșii și albii. Dar albii, civilizații, sunt de fapt singurii
sălbatici. Nu mi se pare că filmul ar cădea în falsa opoziție a „albului rău”
vs. „sălbaticul bun”, așa cum consideră cineva (http://www.nybooks.com/daily/2016/01/07/bearman-inarritu-the-revenant/).
Sunt și albi „buni” în film, după cum sunt și sălbatici „răi”. Sălbăticia ca
inumanitate nu este determinată aici doar de egoism și cruzime. Albii sunt
sălbatici, dar nu doar pentru că încearcă să le vîndă indienilor blănurile care le
aparțineau de drept. Nu doar pentru că-l abandonează pe Glass, sau pentru că ucid și
violează de fiecare dată cînd dau peste indieni. Nu doar pentru că unul dintre ei îl
ucide pe fiul lui Glass. Ci pentru că oamenii ăștia nu căutau pe nimeni. Se
puteau duce oriunde, dar nu aveau nicăieri unde să se-ntoarcă. Indienii Arikara
străbăteau întregul ținut în căutarea fiicei șefului de trib. Glass mergea în
căutarea ucigașului fiului său. Însă albii se duceau doar după piei. Asta cînd
nu erau ocupați cu civilizarea indienilor. Mai precis, cu masacrarea lor.
De douăzeci și șase de ani suntem și noi supuși
civilizării. Nu-i de mirare că am rămas atît de puțini. Doar fantomele mai pot ajunge pînă la noi, atît de mult ne-am rătăcit în moarte. Glass vine să ne amintească
importanța rădăcinilor; a ocrotirii locurilor și a apărării celor care nu se
pot apăra. Vine să ne îndemne să rămînem sălbatici, dacă civilizația nu înseamnă decît că ne
putem păstra doar scalpurile, nu și fiii, care ne sunt arși în maternități sau
în cluburi, răpiți din casă de guvernele unor țări străine, schilodiți de un
sistem de educație în derivă sau despărțiți de părinții lor, care sunt
îndemnați să plece să lucreze în străinătate de misionarii civilizării României
cu prețul depopulării ei și al înstrăinării locuitorilor ei.
Actuala civilizație occidentală ne sălbăticește sufletul. Ferocitatea ursoaicei nu are nimic sălbatic în ea, este violența cu care ar trebui să răspundă orice făptură atunci cînd îi sunt amenințați copiii. Ursoaica reacționează nu ca fiară, ci ca mamă. Dar un sfert de secol de reeducare a fost suficient pentru ca noi să ne privim vînătorii cu recunoștință. Suntem feroce doar între noi, ne sfîșiem ca neamuri, prieteni și vecini, ne abandonăm istoria și locul pentru ca cei lipsiți de istorie și de un loc al lor să se simtă la noi ca la ei acasă.
Glass ne spune să nu ne creștem copiii ca pe niște străini, să vorbim cu ei în limba noastră, să continuăm să vorbim în Pawnee. Nu neapărat cu „harbuz” și „curechi”, dar cel puțin să focusăm și să lecturăm mai rar și să luăm aminte și să citim mai des. Mai ales, Glass se uită la noi pentru ca noi să vedem golul din privirea lui. Și să învățăm astfel cum să ne uităm la copiii noștri.
Actuala civilizație occidentală ne sălbăticește sufletul. Ferocitatea ursoaicei nu are nimic sălbatic în ea, este violența cu care ar trebui să răspundă orice făptură atunci cînd îi sunt amenințați copiii. Ursoaica reacționează nu ca fiară, ci ca mamă. Dar un sfert de secol de reeducare a fost suficient pentru ca noi să ne privim vînătorii cu recunoștință. Suntem feroce doar între noi, ne sfîșiem ca neamuri, prieteni și vecini, ne abandonăm istoria și locul pentru ca cei lipsiți de istorie și de un loc al lor să se simtă la noi ca la ei acasă.
Glass ne spune să nu ne creștem copiii ca pe niște străini, să vorbim cu ei în limba noastră, să continuăm să vorbim în Pawnee. Nu neapărat cu „harbuz” și „curechi”, dar cel puțin să focusăm și să lecturăm mai rar și să luăm aminte și să citim mai des. Mai ales, Glass se uită la noi pentru ca noi să vedem golul din privirea lui. Și să învățăm astfel cum să ne uităm la copiii noștri.