Oricît de mult mi-a plăcut cartea lui Grigore
Leșe, Acum știu cine sunt (Humanitas, 2013), am rămas totuși cu
dezamăgirea că Leșe nu a încercat să salveze nici măcar castorii, precum Grey
Owl. Mă așteptam să-și propună să salveze oamenii care horesc, care au născut
horea, nu doar să-și justifice propriul horit în drumurile sale printr-o lume
care a înlocuit horitul cu claxonatul. Leșe știe cine este el datorită horirii,
care-l adună din risipiri. Poate că-l aduce acasă? Dar, dacă-l aduce acasă, asta
e o soluție rezervată lui Leșe. Horitul nu se poate învăța. Nouă ne
trebuie însă ceva ce putem învăța, ceva ce ne poate aduce acasă precum zăpada în finalul operei lui Joyce, The
Dubliners: „faintly falling, like the descent of their last end, upon all
the living and the dead”. Dacă horitul nu se poate face decît în singurătate,
ca o incantație, care te pune în legătură cu moșii și strămoșii (p. 172), vorbirea
despre horit și despre cei de altădată ar trebui să te pună în legătură cu cei
de acum.
Unele dintre poveștile lui Grigore Leșe sunt introduse prin formula „de multe ori m-am întrebat…” Sper ca în volumele viitoare (unul
publicat deja, http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/horea-in-grumaz-inger-pazitor-si-ispita-262667.html),
să apară și unele întrebări care ar putea explica de ce românii de astăzi sunt
hîzi. Și dacă nu cumva sunt și destui hîzi care nu s-au îndepărtat de Leșe, ci
s-au apropiat de el, pentru ca lumea să nu vadă cît îs de hîzi. Pentru că jocurile de astăzi cu măști nu sunt de fapt decît o mascaradă.