Sensul lipsei de sens

În România, stînga și dreapta sunt în acord în punctele esențiale. De pildă, cînd vine vorba de Miorița și unii, și alții admit că trebuie scoasă din peisaj, deși din motive diferite. Pentru stînga, Miorița e suspectă întrucît este o imagine a libertății. Pentru dreapta, pentru că este o imagine a lipsei de ambiție și a resemnării, o piedică în calea progresului.

Orice validare presupune promovarea unui test. Examenul de bacalaureat, cel de licență, testele de rezistență fizică pentru polițiști sau poștași. În România, aptitudinile omului de dreapta sunt dovedite prin aducerea capului mioarei pe o tipsie.

Dar eutanasierea Mioriței (https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-irozii-si-nerozii/)  nu este un gest gratuit. Dreapta nu îi taie mioarei gîtul (doar) din plăcere. Dreapta, orice ar spune stînga, nu este alcătuită (doar)  din psihopați. Miorița trebuie ucisă pentru a ne elibera de ridicatul din umeri, de indiferența noastră față de evenimente și oameni:

„ Adevărul e că suntem învăţaţi, sis­tematic, să nu ne pese de nimeni şi de nimic. M-am întrebat întotdeauna de ce suntem atât de fascinaţi de balada Mioriţei. Privită din unghiul unor sensibilităţi normale, purtarea baciului este revoltătoare. Când află că cei doi ticăloşi doresc să îl ucidă şi să îi fure oile, el începe să speculeze despre o petrecere finală, cu lăutari. Vi se pare că descoperiţi aici măcar o urmă de seriozitate sau de responsabilitate?

Să ne imaginăm cum ar fi sunat balada într-o versiune din Germania. Ciobanul bavarez ar fi chemat Poliţia. În Italia, baciul sicilian ar fi jurat răzbunare cruntă împotriva familiilor celor doi netrebnici. În Britania, ciobanul englez i-ar fi ironizat pe concurenţi. În Polonia, el s-ar fi rugat la Sfânta Fecioară şi ar fi pus mâna pe puşcă. Re-scrisă de Budai-Deleanu, balada Mioriţei ar fi avut o altă turnură: baciul Parpanghel ar fi făcut un scandal-monstru, care ar fi fost aplanat de bulibaşă.

Noi însă am fost învăţaţi la şcoală că gestul ciobanului este esenţialmente bun pentru că are o semnificaţie "metafizică". Sau că este o dovadă a "fatalismului", a "acceptării destinului".

Mă întreb dacă autorii de manuale au o idee despre ce înseamnă cu adevărat fatalism demn de admiraţie. Acesta presupune acceptarea, cu eroism sau stoicism, a marilor încercări ale Soartei. Nu nepăsarea în faţa câtorva derbedei. Nu discursuri des­pre "fluieraşul de fag". În fond, oile acelea nici nu erau ale ciobanului.

Cu toate acestea, noi suntem învăţaţi să admirăm atitudinea baciului, sentimentul integrării sale în Natură şi dragostea lui faţă de ceilalţi. Nici­un cuvânt despre faptul că aceia sunt, în esenţă, nişte bandiţi. M-am întrebat dacă există, totuşi, între textele clasice ale folclorului românesc predate copiilor în şcoală şi care ajung, aşadar, să ne influenţeze opiniile şi atitudinile, vreunul care vorbeşte des­pre oameni realişti, responsabili, cu picioarele pe pământ.

Aşa am ajuns la Baltagul lui Sadoveanu. Dar am realizat, imediat, că aceasta e o creaţie cultă, a unui scriitor de oraş, care a sărit în barca socialiştilor ca să îi fie bine. Şi că ceea ce face romanul remarcabil, în felul său, e tocmai faptul că atitudinea eroinei e neobişnuită. În lumea reală, Vitoria Lipan ar fi acceptat câteva mii de euro de la făptaşi. Aţi mai auzit ceva despre atâtea cazuri de politicieni, cântăreţi, afacerişti sau ziarişti care coborau băuţi din maşină în timp ce Salvarea, alături, încărca victimele? Îi pasă cuiva?” (Cătălin Avramescu, „Miorița defectă”, în Era Zgomotului, Curtea Veche, București, 2011, p. 178-179 și online la http://www.bursa.ro/editorial/miorita-defecta-53390&articol=53390&editie_precedenta=2009-05-30.html).”

Lăsînd la o parte că în unele privințe sunt de acord cu dl Avramescu, și anume acolo unde își imaginează reacția unor polonezi în fața unor derbedei (și sper că nu sunt singurul căruia îi vine să pună mîna pe pușcă, sau cel puțin pe bîtă cînd îl citește pe dl Avramescu sau pe alți domni din echipajul românesc care trage la sania capitalismului fără conștiință), sunt curios cum se raportează dl. Avramescu la gestul lui Hristos de acceptare a Crucii; îl consideră oare un gest serios sau responsabil? Nu era oare mai rezonabil din partea lui Hristos să accepte și să urmeze sfatul lui Petru, sfatul „stîncii” care ceva mai tîrziu avea să scoată sabia și să taie urechea unei slugi? În fine, îl las pe dl. Avramescu să se gîndească la aceste întrebări în timp ce se încălzește la focul din curtea arhiereului (la vremea publicării articolului, dl Avramescu era consilier prezidențial, după cum precizează, necruțător aș zice, redacția ziarului Bursa).

Pe urmele Mioriței (defecte) a dlui Avramescu am ajuns și eu la Baltagul lui Sadoveanu. Nu mă leg acum de faptul că romanul a fost publicat în 1930, deci nu are nici o legătură cu stînga în care autorul ar fi sărit, potrivit dlui Avramescu, „ca să-i fie bine”. Dacă erai de stînga în anii '30 aveai toate șansele să-ți fie rău. Doar ca mă mir o dată în plus. Pentru că, dacă Vitoria Lipan acceptă astăzi acele mii de euro, este din cauză că nu poate primi nimic altceva. Nici o dreptate. Pentru că soțul ei a fost ucis de sistem, de această dată. De pildă, de un realizator tv care scapă basma curată după ce intră pe contra sens cu jeepul într-o mașină, ucigînd trei persoane. Sigur, realizatorul făcuse o emisiune de divertisment cu viitorul președinte al țării, dar asta bineînțeles că nu a contat deloc în aplicarea actului de justiție. Important e că Vitoria Lipan și-a primit banii, și poate că există măcar un domn consilier care să o confirme.

Citez dintr-un articol excelent din Cațavencii:

„vorbim despre ceva cu sens dacă avem mereu în vedere inacceptabilul acelui sens, adică limita dincolo de care se află “non-sensul”, dizolvarea acelui sens, risipirea sa.” (http://www.catavencii.ro/despre-acoperiti/).

Ar merita precizat că responsabilii fraudării sensului îndrăznesc să le acuze de trădarea sensului tocmai pe victime; în loc să-i ofere poporului întrupări ale virtuții, elita îl înjură din jacuzzi că se uită la emisiuni de divertisment deocheate. Din interes profesional, dar și pentru a se înviora după efortul grețos (deși se poate ca omului să-i placă) de resuscitare a cîte unui frankenstein politic, Turcescu se ocupa puțin și de Înviere în emisiunile lui de Paști. Liiceanu vede un Harap Alb într-un individ luat parcă din castingul serialului Las Fierbinți.

Dar de ce continuă elita să vorbească despre sens în condițiile în care nu dă doi bani pe el? Pentru că „sensul” e bun în afaceri, nu-i decît un item al „eticii” capitaliste (laugh track here, please), al cărei singur sens este acumularea nemăsurată de bogăție. Mihai Radu, autorul articolului citat mai sus, are dreptate cînd încheie prin concluzia: „de fapt, vorbim despre nimic”. Și nicicînd nu este acest nimic mai găunos decît atunci cînd elita vorbește despre Dumnezeu, simplă coajă de nucă în care elita își ascunde nimicul. Scopurile ultime, care motivează și susțin gesturile și opțiunile de fiecare zi, nu sunt slăbite și erodate de slăbiciunile omului simplu, ci de preferința calculată a liderilor pentru progresul cu orice preț (http://c-tarziu.blogspot.ro/2008/07/poate-ca-venit-momentul-despartirii.html). Poate că este mai bine să nu se mai vorbească deloc despre scopuri ultime, decît să se vorbească despre ele în gol.[1] Mai bine să ai o ordine socială amorală pragmatică, decît una, la fel de amorală, dar realizată prin false apeluri la sens și la Dumnezeu.

Mă întreb dacă nu cumva ceea ce a surprins în studiul despre valoarea integrității la români (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/05/romania-cu-usile-inchise.html) nu a fost atît lipsa noastră de integritate, cît faptul că o recunoșteam. Se încălca astfel un protocol, o convenție tacită asupra faptului că putem să fim oricît de necinstiți, dar că nu trebuie să o recunoaștem vreodată. Se încălca cel mai sacru principiu al eticii corporate, al înșelării cu acte în regulă:

„— Nobilele contese, prea iubitele voastre stăpîne ne-au înaintat prin urmare o cerere timbrată pentru a obține recunoașterea unuia din cele mai importante drepturi ce li cuvin. Maestre, dă citire documentului.

Domnul Mazăre se ridică, își drese vocea, se umflă în pene, plin de importanță și începu să citească:

— „Mai jos semnatele contesa Prima și contesa Secunda de Cireșiamare, avînd în vedere și luînd în consdierație că fiind stăpîne ale aerului, urmează să fie în consecință recunoscute și stăpîne ale ploii.

Cerem ca toți locuitorii să plătească o taxă de una sută de lire pentru una bură de ploaie, două sute de lire pentru una furtună cu tunete și trăsnete, trei sute de lire pentru una sută ninsoare, și patru sute de lire pentru una grindină. Urmează iscăliturile.”

Domnul Mazăre se așeză.

Președintele întrebă:

— Ștampilele sînt în regulă?

— Da, domnule președinte, — se grăbi să răspundă avocatul sărind din nou în picioare.

— Perfect – încheie Pătlăgică – din moment ce ștampilele sînt în bună regulă, însemnează că mai sus-semnatele contese au dreptate și tribunalul se retrage pentru chibzuință.” (Gianni Rodari, Aventurile lui Cepelică, Editura Tineretului, 1957, p. 193-194)

Elita românească verifică ștampilele. Se asigură că ștampila pe care scrie „God” este la locul ei.

Notă:

[1] Vezi articolul lui Phillip E. Johnson, ”Ethics in a Vacuum”, care culminează cu întrebarea: „The alternative to defining ultimate goals is to accept an amoral and chaotic social order. That is what we have done and the question is: How long will it take before we learn that this result is intolerable?” (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=15-08-011-c)