Pagini

Oameni și Locuri

marți, 12 ianuarie 2016

Și crocodilii plîng cîteodată



În ultimul număr al Cațavencilor din anul 2015, Ioana Pârvulescu ne spune că „partea rea [a capitalismului] o datorăm tentaculelor comunismului de ieri și multor ticăloși și fripturiști de ieri, azi, mîine (a se vedea cartea lui Radu Paraschivescu, România în 7 gesturi).” (http://www.catavencii.ro/ioana-parvulescu-nu-mi-plac-multimile-si-toate-epidemiile-se-fac-in-multimi-inlantuite-sau-dezlantuite/). În cazul în care cineva ar fi curios să afle care sunt ticăloșii și fripturiștii care pun bețe în roate capitalismului și, indirect, României (simplă victimă colaterală în războiul împotriva capitalismului), Cațavencii ne oferă în primul număr din 2016 un interviu cu observatorul gesturilor decisive în plan simbolic care ne-au adus în starea tristă de astăzi:

România în 7 gesturi vorbește despre cîteva alunecări de teren care ne-au făcut și ne fac în continuare rău. De ce? Fiindcă au valoare de simbol și forță de împrăștiere. Sînt gesturi care vădesc anemie etică sau lichelism, gesturi care confirmă condiția de exceptat a unor oameni publici fascinați de ideea im(p)unității. Iată-le: Mihai Tatulici îl pălmuiește pe Nicu Ceaușescu în decembrie 1989, Cornelius Roșiianu bruiază Proclamația de la Timișoara în martie 1990, Ion Iliescu le mulțumește minerilor pentru seminarul horticol din iunie 1990, un reporter TV o informează în direct pe soția unui pilot că tocmai a rămas văduvă în februarie 1996, Mihai Stoica îi trage un pumn în gură unui suporter stelist în aprilie 2005, Ioan Becali îl scuipă într-un studio TV pe Emanuel Terzian în februarie 2009 și, în fine, Corneliu Vadim Tudor îi aruncă un pahar cu apă în figură executorului judecătoresc Paula Șomîldoc. Sînt șapte gesturi alese dintr-o sumedenie.” (http://www.catavencii.ro/radu-paraschivescu-gesturi-romanesti-care-vadesc-anemie-etica-sau-lichelism/)

Și domnul Paraschivescu continuă: „Aș vrea să cred că, după atîția impostori și hoți, vom avea în sfîrșit niște grădinari buni, care să știe de unde să înceapă plivitul. Și care să nu se oprească pînă la curățirea grădinii. Aș vrea să cred, dar mi-e foarte greu.”
Este pur și simplu de neînțeles cum îi mai poate fi dlui Paraschivescu greu să spere în apariția iminentă unor grădinari buni; cum, după Minima moralia? După Apelul către lichele? Poți renunța nepedepsit la speranță după o carte precum De ce este România altfel?
Dl Paraschivescu și-ar putea ispăși această șovăială impardonabilă doar prin redactarea unei cărți despre celelalte șapte gesturi, cele care vădesc vigoarea etică și verticalismul incoruptibil de care grădina românească are atîta nevoie. Personal, i le-aș sugera pe următoarele, alese dintr-o sumedenie, care ar merita incluse într-o asemenea culegere de gesturi dătătoare de speranță:

1. Lectura „Apelului către lichele” făcută de Robert Turcescu în prezența autorului, dl Liiceanu, care-l felicită pentru modul în care a citit-o (https://www.youtube.com/watch?v=sw88YdhOE2w);
2. Mulțumirea adresată de dl Gabriel Liiceanu lui Traian Băsescu (http://www.catavencii.ro/editorial/securistii-intre-ei/);

4. Recomandarea de memorabilă intransigență etică a dlui Baconschi potrivit căreia „uneori, e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă” ( afirmație citată și comentată judicios în eseul lui Mircea Platon, „Cum 'Care laicat?'” http://c-tarziu.blogspot.ro/2008/07/poate-ca-venit-momentul-despartirii.html).
5. Opiniile dlui Patapievici despre români exprimate în volumul Politice, de genul „Ce este aceea «românul» e o chestiune mai degrabă tenebroasă. Ea nu poate fi rezolvată elegant, pentru că problema însăşi este dizgraţioasă. Ce este aceea «românul» e o întrebare la care se poate răspunde prin violenţă, ură, sînge şi şuturi în cur.” (H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas 2002, p. 46-47).
6. Cartea România în 7 gesturi, a domnului Radu Paraschivescu.
7.  În fine, un punct pe care l-am omis în postarea inițială, și pe care l-am adăugat cîteva zile mai tîrziu (în 15 ianuarie 2016), dar care nu poate lipsi din nici o antologie a exemplarității. Mă refer desigur la autorul așezării României pe drumul drept, la omul dedicat eticii onoarei asemenea Căpitanului Bligh (http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/), omul care a lăsat posterității expresia memorabilă pentru care l-ar fi invidiat mesagerul victoriei de la Marathon: „Un fleac, i-am ciuruit!” Diferența față de momentul antic este că, în cazul nostru, mesagerul a rămas în picioare. De prăbușit, au început să se prăbușească toți ceilalți, indiferent că au  avut șansa de a învinge, sau pierde, grație eroului nostru. Din fericire, cronicarii erau deja la pămînt. Este locul obișnuit de unde privesc istoria și consemnează gesturile decisive.