Nu mai știu unde am citit despre
Alexandr Soljenițîn că o vreme nu mai scria nimic, ci alcătuia un fel de
dicționar al cuvintelor uitate, ieșite din uz în ciuda expresivității lor
imense. Cred însă că primele cuvinte uitate sunt tocmai cuvintele rămase în uz,
dar întrebuințate în mod greșit sau care au dobîndit o valoare atenuată. Într-o postare anterioară am
încercat să atrag atenția asupra sensibilității (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/02/emotie-si-sensibilitate.html). Aproape toată lumea a devenit
sensibilă astăzi, de la mofturos la coleric, încît adevăratul sensibil, persoana lucidă, curajoasă și atentă, nici
măcar nu mai este percepută. Acum aș vrea să atrag atenția asupra conștiinței.
Un comentator, din a cărui (cărei) pagină de FB
reiese că este profesor (profesoară), răspunde unui articol despre traficul politic
cu bătrîni (http://www.catavencii.ro/libertatea-presei-de-a-lacrima-pe-retetele-unor-pensionari/)
prin îndemnul ca „fiecare
sa isi asume parintii pe care ii are si mai terminati cu acest cliseu cu
batranii care sunt ai nostri, asa in masa, de parca fiecare batran ar fi la
fel”.
Cred că obervația merită reținută întrucît mi se
pare reprezentativă pentru tipul de gîndire și atitudine produse de douăzeci și
cinci de ani de cinism eliberator croșetat de dreapta românească în eseuri
direcționate prin satelit, avînd blagoslovirea teologilor ortodocși de salon,
care au văzut în obrăznicia elitei prospere semnul trezviei și în sărăcia săracilor
semnul fiarei. Nu poți mîntui ceea ce nu ai asumat, iar săracii pur și simplu
nu pot fi asumați. Ei sunt deja condamnați, predestinați la iadul capitalist.
Fiecare să și-i asume pe ai lui, ok, am priceput.
Doar că nu pricep cum poți asuma ceva care este deja al tău. Îți poți asuma
părinții, îi poți asuma proprii copii? Pentru mine ăsta e un lucru lipsit de
sens. În al doilea rînd, asumarea, responsabilitatea nu ar trebui să se
manifeste mai degrabă față de cei din jurul nostru? Dar cum poți asuma realități care nu
sunt ale tale, precum „sărăcia și nevoile și neamul”? Poate că lucrul e posibil
doar în măsura în care tu aparții acestor realități. În măsura în care ți-ai
păstrat sau redobîndit conștiința,
cunoașterea împărtășită cu alții, sau poate chiar știința de a fi împreună. Asumarea
săracilor, bătrînilor, a celor mai slabi de lîngă tine nu înseamnă în acest caz
decît un simplu act de recunoaștere de sine, o manifestare a conștiinței.
Semnul că ai rămas o ființă umană, în definitiv.
Intervenția comentatorului confirmă o constatare
mai veche, apărută tot în paginile Cațavencilor
(singurul ziar bun de citit pentru că e bun de păstrat):
„Pe
scurt, România se confruntă și cu o lipsă cronică de empatie față de săraci.
Clasa mijlocie e foarte preocupată să-i ignore pe săraci și să limiteze cercul
celor care se bucură de politicile guvernului, dar se întoarce sistematic
împotriva lor, atunci când săracii votează prost și dovedesc că n-au deloc
cultură politică. În orice societate, clasa mijlocie e mult mai aptă să producă
schimbarea. Faptul că hipsterii și corporatiștii îi ironizează pe votanții
PSD-ului că nu știu să scrie (sau îi calomniază că nu știu să scrie), că sunt
prea naivi, că se bucură pentru puțin, că sunt ușor de mituit în campaniile
electorale, e, de fapt, eșecul unei societăți. E ca și cum un învățător i-ar
face analfabeți pe elevii pe care n-a fost în stare să-i învețe alfabetul. Asta
după ce, în 25 de ani, n-a trecut niciodată pe la școală.” (http://www.catavencii.ro/o-tara-care-nu-lupta-impotriva-saraciei-doar-a-saracilor/)
Cred
că în mare măsură această nepăsare-spre-dispreț a clasei de mijloc față de
săraci este un reflex indus de refrenul neoliberal care susține că săracii sunt
săraci pentru că nu vor să iasă din sărăcie. Pentru că sunt leneși, pentru că
sunt corupți, pentru că refuză darul libertății. Datele de pe teren spun încă
că săracii sunt menținuți în sărăcie tocmai de forțele de ocupație a pieței
venerate de propagandiștii neoliberali:
„Nu,
nu ne sacrificăm pentru copiii noștri. Nu, nu suntem o generație de sacrificiu
pentru ca generațiile care vin să nu mai fie. La asta lucrăm: plănuim, mai mult
sau mai puțin conștient, ca toate generațiile care vin să fie din start
sacrificate.
Nu o
facem prin îndatorarea țării și deficit “mare”, de 3%, o facem printr-o proastă
distribuire a veniturilor și printr-o politică de stat care ne spune că, dacă
vom cere vreodată mai mulți bani, investitorii vor pleca la alți săraci din
lumea asta, dispuși să muncească pe mai puțin.
Apropo
de distribuirea veniturilor, tabloul arată astfel: “În prezent, aproximativ
două treimi din cheltuielile publice pentru educație revin celor mai înstărite
două cincimi ale societății (65,8%), comparativ cu doar 9,9% cât îi revine
cincimii celei mai sărace. Până la 61,2% din fondurile publice dedicate
educației sunt cheltuite în mediul urban” (raportul UNICEF).” (http://www.catavencii.ro/cand-copiii-nostri-sunt-facuti-si-din-cifre/)
„Philip
Alston, raportorul ONU pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului,
ne-a explicat săptămâna trecută cam unde ne aflăm. Pe scurt, România e în faza
de negare, nu vrea să admită că are o problemă cu sărăcia, deși 40% din
populație e expusă acestui risc. Iar dintre copii, 34% suferă de pe urma
lipsurilor materiale grave. Partea bună e că, deși suntem săraci, nu banii sunt
problema. Potrivit lui Alston, cauzele situației nasoale în care ne aflăm sunt
mai degrabă politice: «Dacă România nu îşi rezolvă problema sărăciei, poţi
presupune că nu are bani. Dar banii sunt acolo. Faptul că nu se alocă bani
pentru eradicarea sărăciei, deşi sunt colectate taxe la stat, reflectă de fapt
o decizie politică. Banii există şi este şi mai important că există motive
clare pentru care nu sunt disponibili şi mai mulţi bani. Mai multe guverne din
România au făcut alegeri la nivel de politici publice pentru a îmbunătăţi
traiul celor care erau deja într-o situaţie bună, nu pe al celor mai săraci», a
arătat raportorul, citat de Mediafax.” (http://www.catavencii.ro/o-tara-care-nu-lupta-impotriva-saraciei-doar-a-saracilor/)
„EUROSTAT,
un studiu pe anul 2014: 15% din gospodăriile românești «cu intensitate foarte
ridicată a muncii» trăiesc în sărăcie relativă. Sărăcia relativă se deosebește
de aia absolută prin faptul că azi ai bani să iei trei felii de parizer la
copii, dar mâine n-o să mai ai nimic, motiv pentru care e bine să nu fii
risipitor și să nu arunci pielița, chiar dacă e necomestibilă. Dacă o fierbi
bine, iese o supă de te lingi pe degetele înghețate de frig. Media primelor 15
țări din UE este de 5%, iar media celor 12 ultime intrate este de 7%.
Deci,
cum ar zice guranii: vin investitorii, cărora trebuie să le dai scutiri de taxe,
dar care creează locuri de muncă. Și oamenii muncesc și o duc bine.
Evident,
cei 15% de mai sus probabil sunt niște leneși alcoolici care nu vor să-și mai
ia un loc de muncă. Sunt din ăia care se duc zece ore la serviciu și dup-aia o
freacă la birt pe alocația copiilor.
Asociația
Națională a Antreprenorilor: doar 25% din firmele românești privatizate după
’89 mai sunt în viață. Au dispărut peste două milioane de locuri de muncă.
În
schimb, un procent mult mai mic de politicieni care au luat șpagă pentru acele
privatizări sunt în pușcărie. Nu mai amintim de propaganda europeană a
privatizărilor cu orice preț. Și când zic cu orice preț, mă refer la
statisticile în care apar costurile umane de mai sus.” (http://www.catavencii.ro/intre-timp-romania/)
„Anticorupția
este firma luminoasă în spatele căreia stau unele credințe despre care se
consideră că nu trebuie să se mai vorbească. Anticorupția a devenit ceva în
sine, o ideologie aparte a străzii care, altfel, refuză ideologia.
Acolo
sunt deci niște “adevăruri”. Să vorbim, totuși, puțin despre ele.
Statul
să devină foarte mic, pentru că de la stat se fură! Statul e neperformant ca
agent economic.
Strict
românesc, corupția despre care vorbim acum a fost inventată de “libertate”. A
doua zi după căderea lui Ceaușescu, oamenii care munceau la stat au făcut ceea
ce făceau și pe timpul lui Ceaușescu: au furat de la stat. N-a fost nici o
trecere de la comunism la piață liberă – pur și simplu s-au legalizat niște
hoții și au fost amplificate. Dacă înainte se vindeau pui furați sau se cărau
acasă rulmenți din întreprindere, acum se întâmpla la fel, doar că la o scară
mai mare. Josef Stiglitz zice astfel despre ce s-a întâmplat după ‘89: “Mult
prea adesea privatizarea, liberalizarea și macrostabilizarea au fost tratate ca
obiective ale reformei. Se făceau statistici cu cât de repede privatizau
diferite țări – indiferent că privatizarea e cu adevărat ușoară: tot ce trebuie
să faci e să dai pe nimic activele prietenilor tăi, așteptând în schimb o
mită”. Corupția e un fenomen organic societății românești de după ’89. Suntem,
în mare proporție, produsul acestei corupții. Iar efectele acestui dezastru
sunt sărăcia, violența domestică și atâția copii care nu pot să meargă la
școală.
[...]
Corupția e penală, dar e și o ideologie. Corupția e ideologia celor care vor un
stat care nu privatizează tot, care împiedică libertatea pieței și, implicit,
dezvoltarea țării.
Ba
chiar există o complicitate – asta înțelegi de la guranii de serviciu – între
guvernanții corupți și cei 30% din români aflați sub pragul sărăciei. Primii
fură și le scapă celor din urmă niște pomeni, mișcare deliberată și criminală
împotriva societății neoliberale.
Modelul
economic neoliberal – al pieței libere – nu e ideologie, capitalismul este
esența umană. Ideologii și ideologisme sunt toate celelalte încercări critice
care se opun acestui model. Istoria le-a învins însă o dată pentru totdeauna.
Mai
puțină ideologie și mai mult neoliberalism. Ca și cum asta nu ar însemna: mai
puțină ideologie și mai multă ideologie.
Să
facem mai repede anticorupția și să mergem dincolo de ea, zic. Vom descoperi
lucruri interesante despre noi, cum ar fi că degeaba refuzi ideologia când stai
cu fundul în ea.” http://www.catavencii.ro/mai-multa-ideologie/
Și, în fine, acest pasaj din numărul de astăzi al Cațavencilor:
„Numai că măsurile din «Pachetul integrat pentru
combaterea sărăciei» al Guvernului Cioloș, foarte bune, luate în sine [...] nu înseamnă mare lucru dacă nu se intervine în
zona muncii și a măsurilor care să conducă la dezvoltare. Atâta timp cât o
treime dintre angajații României lucrează pe salariul minim, atâta timp cât
abuzurile împotriva angajaților sunt parte constitutivă a muncii, sărăcia va fi
mereu prezentă, ba chiar se va accentua.
[...] Tot măsurile în zona
economică sunt cele care pot mușca din sărăcie. Ar putea Cristian Ghinea și
Guvernul Cioloș să privească spre randamentul capitalului în România. Ar vedea că este cel mai
mare din UE. Altfel spus, investitorii nu sunt acele spirite caritabile care
investesc în România mai mult din milă, cum vedem în propaganda neoliberală. Ar
mai putea să vadă Guvernul Cioloș că în România venitul se împarte 60% în
favoarea capitalului și 40% în favoarea muncii. Invers față de țările
dezvoltate ale Europei și departe chiar față de țările din zonă.” (Mihai Radu,
„Sărăcie, mizerie, boală, moarte”, Cațavencii,
nr. 8, 24 februarie-1 martie, 2016, p. 3).