Nobodaddy

Am terminat de curînd cartea lui Hélène Grimaud, Întoarcere la Salem şi de-abia aştept să o citesc pe următoarea, Lecţii aparte. Sper că Polirom, editura la care au apărut cele două titluri, va publica şi Varations Sauvages (http://www.laffont.fr/site/variations_sauvages_&100&9782221098240.html), prima carte scrisă de cunoscuta pianistă.

Am descoperit în Întoarcere la Salem importanţa relaţiei dintre loc şi muzică, pînă într-acolo încît muzica demnă de acest nume este întotdeauna şi niciodată pe deplin muzica locului (miză ratată de ediţia germană care a preferat un titlu „inspirat”, Cîntecul Naturii http://www.amazon.com/Das-Lied-Natur-Romantische-Fantasien-ebook/dp/B00KG6F45E/ref=sr_1_9?s=books&ie=UTF8&qid=1455625349&sr=1-9&keywords=helene+grimaud). 

 

http://helenegrimaud.com/site/wp-content/uploads/2012/08/default_4316-041.jpg

Îmi doresc ca muziciana să aibă dreptate, iar restaurarea omului să fie posibilă (şi) prin ascultarea muzicii. Poate că în felul acesta va deveni capabil să audă şi muzica locului, muzica pămîntului.

Din păcate, la noi muzica locului poate fi mai greu ascultată. Ea trebuie să treacă mai întîi de bruiajul muzicii sferelor, de autoritatea dirijorului. La noi, dirijorul poate fi oricine ajunge primul la pupitru. Poate fi cineva sau un nimeni. Iar cînd vine vorba de muzica sferelor, atunci el nu poate fi decît Nobodaddy, un cineva, de pildă un tătuc, care este totodată un nimeni.

Taţii îşi doresc ca fiii să le semene, dovada că sunt ai lor. Tătucii îşi doresc ca fiii să simtă ca ei, să audă ca ei, să vadă ca ei. În plan muzical, tătucul nu poate avea percepţia muzicii locului, de vreme ce el însuşi vine de nicăieri. Este o fiinţă pur spirituală. De pildă, nu are urechi pentru muzica Buzăului. Aia este rezervată strict pentru dacopaţi. În schimb, admite că în mod inexplicabil poţi percepe muzica adevărată în locuri precum Stonehenge. Sau la Westminster. La Cambridge sau în Paris.

Dar Hélène Grimaud nu a reuşit să audă muzica locului pentru că a ascultat muzică adevărată, ci pentru că era înzestrată cu un lucru indispensabil. Mai mult decît ureche, avea o calitate pe care elita noastră încearcă într-un mod atît de ridicol să o mimeze: integritate. Aceasta i-a permis lui Grimaud să vadă muzica şi să audă locul şi, totodată, să reziste autorităţii paterne a unui mare dirijor atunci cînd acesta nu auzea şi nu vedea altceva în afara muzicii lui:

“There’s always the syndrome of the parent-child relationship: when someone has known you since you were very young, it doesn’t matter how much more independent, how much older or more mature you get - there is still that element, the dynamic of the relationship that is very hard to successfully transform, and that has nothing to do with the music-making, in the end.” (http://www.examiner.com/article/interview-with-pianist-h-l-ne-grimaud)

În cursul unor repetiţii în vederea înregistrării concertelor mozartiene pentru pian nr. 19 şi 23, Hélène Grimaud a ţinut să introducă alte cadenţe decît cele scrise de Mozart şi la care ţinea dirijorul şi colaboratorul ei de-o viaţă, Claudio Abbado. Dezacordul a dus la un conflict, iar conflictul la separarea celor doi mari artişti:

„She said the issue became a matter of principle: «It would have been for me a sort of sellout», Ms. Grimaud said. «It would have been going with the flow to avoid making waves, and keeping things comfortable and uneventful. I couldn’t do that. That kind of compromise is nothing I want to do with. And neither does he. That’s maybe why we worked together for so many years».” (http://www.nytimes.com/2011/10/31/arts/music/helene-grimaud-and-claudio-abbado-part-ways.html)

Dar la noi lumea execută cadenţele chiar şi dacă nu apare cineva de calibrul lui Abbado. „Ah, păi cum, nu ştii? Aşa a zis Ababudu. Adică nu, Dadabubu.”

–– Cine?

–– Nobodaddy.