„...so the whole ear of Denmark
Is by a forged process of my
death
Rankly abused.”
Hamlet, I.5.
După un giro
printre canalele tv, băiatul meu exclamă dezamăgit: „Peste tot nu-i decît
«citiți cu atenție prospectul!»” Dar în știrea despre două surori gemene hotărîte
să arate identic (în ciuda faptului că una este vizibil mai înaltă), [1] prospectul a fost ascuns. A fost
ascuns pentru ca lumea să nu observe că cele două surori reprezintă un produs.
Un model de umanitate din care „eu” lipsește într-un mod atît de dureros, încît
te-ntrebi din ce mai este alcătuit acel „noi” pe care surorile pretind că l-au
realizat.
Toată lumea ignoră atenționarea, nimeni nu citește
prospectul. Poate pentru că oamenii au înțeles că scopul principal al
prospectului nu e acela de a oferi informații despre produs, ci de a-i exonera
pe producători. În esență, rostul unui prospect e să ne prevină că produsul
respectiv dăunează sau ar putea dăuna grav oricărui om, sănătos sau bolnav.
Chiar și produsele inofensive cuprind avertismente asemănătoare, ca o măsură obligatorie
de precauție: „Citirea acestui prospect poate cauza distragerea atenției. În
scopul evitării accidentelor, recomandăm citirea lui doar în spațiile special
rezervate în acest scop, amenajate în secțiile de poliție și de pompieri civili.
În timpul lecturii, cititorul va fi asigurat că sistemul de siguranță al
scaunului este în stare de funcționare. Lectura se va face cu cel puțin o mînă
fixată ferm pe bara de siguranță și cu ambele picioare imobilizate cu ajutorul
curelelor prevăzute în mod special în acest sens.” Prospectul este mijlocul
prin care producătorul se eliberează de orice responsabilitate, precum
magazinele care nu-și asumă răspunderea pentru bunurile personale ale
cumpărătorilor. Exact în felul în care școala îi obligă pe părinți să semneze o
hîrtie prin care instituția de învățămînt este absolvită de orice
responsabilitate față de sănătatea și integritatea acelei categorii de bunuri
personale în care au fost incluși pînă la urmă și copiii noștri.
Sau poate că nimeni nu mai citește prospectul
pentru că toată lumea este interesată doar de recomandare. Orice produs este
bun la ceva, iar toate produsele sunt bune la un singur lucru. Toate contribuie,
în moduri diferite, la transformarea noastră din „eu” în „noi”. „Fii tu!” suna
un slogan de altădată al deodorantului Be
You; „Fii ca noi!” te îndeamnă astăzi orice slogan.
Iar la realizarea acestui „noi” contribuie, mai
mult decît orice alt produs, un anumit mod de gîndire. Dincolo de suma de
173.000 de lire sterline investite de cele două surori gemene în intervențiile
cosmice și chirurgicale menite să le facă cît mai asemănătoare, la reușita
încercării a contribuit mai ales aprobarea din partea familiei și a persoanele
apropiate. Este foarte probabil ca toată povestea să nu fie decît o afacere de
familie; dar întrebarea nu e dacă cele două surori sunt sincere, ci dacă opțiunea
lor de afirmare de sine ar fi fost posibilă în afara unei tradiții de modelare
de sine ale cărei rădăcini sunt mult mai respectabile decît roadele ei de
astăzi. După cum arată Stephen Greenblatt,
„în secolul 16 pare să existe o conștiință de sine
mai clară privitor la capacitatea de modelare a identității umane, modelare
înțeleasă ca un proces manipulabil, artificial („artful”, termenul întrebuințat
de Greenblatt, implică atît îndemînare, cît și viclenie, nota mea, G. F.). O
astfel de conștiință de sine fusese răspîndită în rîndul elitei din perioada
clasică, dar creștinismul a adus o neîncredere crescîndă în puterea omului de
a-și modela identitatea: «Ia-ți mîinile de pe tine,» afirma Augustin. «Încearcă
să te construiești pe tine, și vei ridica o ruină». Această perspectivă nu a
fost singura existentă în secolele ulterioare, dar a fost influentă, iar o
alternativă a început să fie articulată cu putere de-abia în perioada
modernă timpurie. [...] în secolul 16 fashion pare să capete o largă
circulație, desemnînd un mod de formare a unui sine. Această formare poate fi
înțeleasă pur literal ca o imprimare a unei forme fizice asupra unei persoane [...] În mod special, din perspectiva cercetării de față,
modelarea poate sugera realizarea unei forme mai puțin tangibile; o
personalitate distinctă, o anumită raportare la lume, un mod coerent de
receptare și comportament.” (S. Greenblatt, Renaissance Self-Fashioning, University of Chicago Press, 1984, p). În continuare, Greenblatt
arată că tradiția modelării sufletului după modelul oferit de Hristos a început
din secolul 16 să fie înlocuită de „modelarea după felul de a fi al oamenilor”, recomandare
întîlnită în culegerea lui Richard Taverner, Garden of Wisdom și reluată frecvent pretutindeni apoi (p. 3).
„Separată de imitarea lui Hristos [...] modelarea de sine
dobîndește o nouă categorie de sensuri [...] Modelarea de sine este
de fapt versiunea Renașterii a mecanismelor de control (expresie pe care
Greenblatt a preluat-o de la Clifford Geertz exact în sensul stabilit de
acesta, ca mecanisme care guvernează comportamentul, nota mea G. F.), sistemul
cultural de înțelesuri care creează indivizi specifici prin controlul
(„governing”) trecerii de la potențialul abstract la întrupări istorice
concrete.” (p. 3-4).
Ce se întîmplă însă atunci cînd procesul modelării
de sine este controlat de o autoritate falsă (pentru condițiile de control care
permit, potrivit lui Greenblatt, modelarea de sine, vezi aici http://iup-litcrit-taylorbarbara.blogspot.ro/2006/07/greenblatt-stephen.html)?
Ce se-ntîmplă atunci cînd instituțiile culturale care impun, controlează sau
cel puțin verifică procesul modelării de sine, precum familia, religia și
statul, sunt ele însele corupte? Mai putem considera modelarea de sine drept
inevitabilă și lipsită de alternativă, așa cum recomandă Greenblatt (p. 257)?
De ce lipsește prospectul în cazul acestei recomandări? Gestul surorilor
menționate la început reprezintă o formă de modelare de sine, dar poate fi
percepută în el dorința de libertate, proprie modelării de sine? Dacă
abandonarea controlului asupra sinelui echivalează pentru Greenblatt cu moartea
(p. 257), prin ce ar fi superioară moartea căreia s-au supus surorile prin
modelarea de sine? [2]
Cazul celor două surori reprezintă o mostră de
modelare de sine care a devenit posibilă în virtutea dispariției sinelui. În
măsura în care acest caz este cuprins în tradiția modelării sinelui autonom, n-am
putea vedea în el împlinirea acestei tradiții? În epilogul cărții sale,
Greenblatt evocă un episod bizar, cînd un pasager i-a cerut să mimeze, doar cu
buzele, propoziția „vreau să mor”. Greenblatt a refuzat, și a văzut în acest
refuz „păstrarea iluziei că rămîne principalul făcător al identității sale” (p.
255-257). Dar cele două surori rămîn producătoarele identității lor tocmai
declarînd, prin afirmarea identității dintre ele, că vor să moară în
individualitatea lor.
De fapt, avem de ales între două feluri de moarte:
nu putem fi în același timp persoana pe care o putem inventa prin procesul de modelare de sine și totodată persoana pe
care o descoperim prin imitarea modelului
descoperit în Hristos. Una din ele trebuie să moară, și este regretabil că
Greenblatt uită în final de prevestirea lui Augustin, de pro-spectul menționat
la începutul cărții. Între o ruină și nimic ne rămîne oricînd alternativa
casei, a locașului pe care nu noi îl construim dar care poate deveni oricine
păzește cuvîntul lui Hristos (Ioan 14:23).
Iar dacă
lucrurile stau așa, nu ar trebui revăzut atunci procesul de descoperire și
maturizare a identității prin procesul asemănării cu modelul nostru adevărat,
Hristos? Creștinismul vorbește mai puțin despre descoperirea sinelui, și mai mult despre vindecarea sufletului. Cunoașterea de sine depinde de cunoașterea lui
Dumnezeu. Creștinii nu se uită la ceas pentru a-l cunoaște pe ceasornicar, ci
se uită la ceasornicar pentru a cunoaște ceasul. Pentru că persoana nu este un
mecanism, ci o ființă vie, după chipul și asemănarea Făcătorului ei. De aceea,
vindecarea sufletului este posibilă doar în relație cu modelul lui. Bănuiesc că
înflorirea psihologiei așa-zis creștine (cînd nu e de-a dreptul ortodoxă!) nu
face decît să semnaleze depărtarea noastră de acest model și încercarea de a
repara ceea ce se poate în condițiile în care, prin depărtarea noastră de
model, meșteșugul duhovniciei devine lipsit de obiect. Sper că psihologia
creștină contribuie cel puțin indirect la descoperirea de sine, limitînd
dezastrul produs de inventarea de sine.
În orice caz, cele două surori au dus invenția de
sine pînă în ultimele ei consecințe: nu devenind altceva sau altcineva, nu
devenind persoane noi, ori sporindu-și potențialul, ci retrăgîndu-și,
anulîndu-și identitatea proprie. Reușita inventării de sine prin anularea de
sine a devenit posibilă astăzi datorită unei culturi tehnice, orientată spre
producția de artefacte culturale (în sensul împrumutat de Stephen Greenblatt de la Clifford Geertz, p. 3). Tehnica medicală este
subordonată acestei culturi, avînd rolul de a ajusta corpul după un model care nu-i
mai este interior corpului (rol îndeplinit în mod normal de suflet), ci exterior.
Înainte modelarea se făcea dinspre înăuntru spre
în afară; astăzi ea se face din exterior, acționează exclusiv asupra trupului
și orice a rămas înăuntru nu mai trebuie să se conformeze acestei acțiuni, ci
trebuie eliminat. Marea epurare începută de Stalin, și care urmărea anularea
interiorității, a sufletului omului, poate că a luat sfîrșit sub forma terorii
vizibile, dar a continuat, într-un mod superior, prin formele invizibile ale
modelelor de conformitate recomandate de producătorii noului model de
umanitate.
Un „eu” rămîne întotdeauna periculos pentru acea
ordine a lui „noi” alcătuită din „nimeni”, o lume descrisă matematic, dacă pot
spune așa, în cunoscuta carte a lui Zamiatin. În roman, „noi” fusese realizat
în urma unui război îndelungat cu lumea lui „eu”. Dar un „noi” deopotrivă
totalitar și grotesc poate fi realizat chiar mai lesne prin alegere liberă,
poate fi generat pe nesimțite, în mod pașnic de orice democrație care și-a
abandonat trecutul, care-și descoperă sau inventează tradiția în funcție de
nevoile momentului:
„But the
prophetic scope of We has not been
fully exhausted. Totalitarianism has shown that Zamiatin's state was right
about the practicability of intensive regimentation over long periods of time; however,
there has been no broad proving ground for the theory on which Zamiatin's state
is built, the theory that most men believe their freedom to be more than a fair
exchange for a high level of materialistic happiness. It appears, though, that
this theory will be put to a final test in the future. If the present rapid
rate of technological development continues, both totalitarian and democratic
societies will be involved in this test. When the material wants of the Soviet people
are satisfied, will many of them continue to resent regimentation? As we
ourselves pursue even higher goals of materialistic happiness, the complexity
of our technological society will increase and exert even more intense
pressures for efficiency through the regulation of our lives. What decision
will we make under those circumstances? Mankind is rushing toward a final proof
or refutation of Zamiatin's prophecy.” (Peter Rudy, „Introduction”, în Eugene
Zamiatin, We, E. P. Dutton, New York,
1952, p. ix-x).
Istoria omului poate fi văzută și ca o istorie a modului
în care omul își poate pierde sufletul. În perioada premodernă, îți pierdeai
sufletul atunci cînd nu-l mai vedeai pe „noi”, cînd pierdeai conștiința lui
„tu” fie prin încălcarea legilor morale, fie printr-un angajament personal de
lepădare de sine. Confuzia lui Faust ține și de confuzia unei epoci în care
legătura dintre „eu” și „tu” începe să slăbească. Marchează modernitatea un mod
colectiv de pierdere a sufletului? Da, în măsura în libertatea personală începe
să fie redusă la libertatea politică: atît pierderea, cît și dobîndirea
libertății se petrec la scara națiunilor. Indivizii își pierd sau își dobîndesc
libertatea o dată cu națiunea. Sensul creștin al libertății este pierdut. Dar
numai aceasta este libertatea care păstrează integritatea sufletului, și tocmai
de aceea ea este anulată în societățile totalitare: „Singurul mijloc de a-l
izbăvi pe om de crime este acela de a-l izbăvi de libertate.” (E. Zamiatin, Noi, Polirom, 2014, p. 36). Iar crima
cea mai gravă este produsă de conștiința lui „eu”: dacă există un „eu” atunci
există și un „tu” cu care pot intra în conflict, sau împreună cu care pot
alcătui un „noi” opus „lor”.
Faptul că democrația a produs o ordine liberală pe
o temelie conservatoare [3] implică
atît o afirmare a lui „eu”, cît și o recunoaștere a lui ”noi”. În The Conservative Foundations of the Liberal
Order: Defending Democracy against Its Modern Enemies and Immoderate Friends,
Daniel J. Mahoney pune în discuție proiectul adversarilor, dar și al
prietenilor ei nesăbuiți. Cartea lui despre temelia ordinii liberale verifică
simțul orientării prietenilor, care, puși la încercare, se dovedesc la fel de
consistenți precum Osric, „spuma” care începea să se adune în Danemarca lui
Hamlet. [4]
Dacă în privința adversarilor democrației lucrurile
sunt poate ceva mai limpezi (stînga liberală figurînd pe meniul à la carte), cine sunt prietenii
ei nesăbuiți? Dușmanii democrației sunt toți cei care consideră că democrației
nu-i lipsește nimic, în felul în care capitalismul este perfect cîtă vreme îi
este asigurată o piață liberă. Dușmanii democrației sunt dușmanii omului, cei
care îi refuză dreptul de a se descoperi altfel decît în numele unei abstracții: statul,
piața, individul, colectivitatea. Dar lumea are nevoie de un noi alcătuit din
identități asumate, nu inventate. Se pare însă că acestea sunt urîte deopotrivă
atît de dușmanii libertății, cît și de prietenii ei.
Note:
[1] „According
to the pair, their boyfriend, Ben Byrne understood this because he’s a twin
himself. «He understands we want to be together all the time. He never favours
one twin, if he kisses me, he’ll kiss my sister straight afterwards. There’s no
jealousy.» «Our family and friends accept it,»” they said.
The twins share a super king
sized bed with their boyfriend.
They have reportedly spent
around £173,000 on cosmetic enhancements such as lip fillers, breast implants
and fake eyelashes to look more identical.”
Dar lucrul cu adevărat îngrijorător, pentru mine, este că în cadrul unuia
din spectacolele oferite de cele două surori apare și un copil printre
spectatori.
[2] Merită notat că în timp
ce mobilitatea și ascensiunea socială reprezintă, dacă nu obiectivul, atunci cu
siguranță beneficiul modelării de sine în Renaștere, personajele care urmăresc
această ascensiune sunt, pentru Shakespeare cel puțin, demne de dispreț. Vezi
tratamentul la care sunt supuși în Hamlet
curteni precum Osric, Rosencrantz și Guildenstern. De altfel,
pentru a potoli curiozitatea lui Horatio, Hamlet îi spune că fantoma tatălui
său l-a anunțat că „în Danemarca nu-i nici un ticălos de rînd, ci doar din cei
de vază” (Hamlet, I.5.) Lucrul fiind
de notorietate, Horatio se declară cu atît mai neîncrezător: „Și trebuia să
vină vreun duh din mormînt ca să ne-o spună?”
[3] „Daniel
J. Mahoney’s latest book is a spirited defense of modern democracy in light of
the fact that our order is liberal but its foundations are conservative. He
argues that «[t]hose who wish to preserve free societies are necessarily both
conservative and liberal» and that «there can be no liberty without
authoritative traditions and institutions.»” http://voegelinview.com/conservative-foundations-of-liberal-order-review/
[4] „Ăsta și ca prunc s-a
temenit în fața sfârcului de țîță, ca să sugă. Sunt foarte mulți ca el,
de-același soi, pe care acest veac de nimic i-a desăvârșit; au prins din vânt
cântecul epocii și obiceiul de suprafață al politeții; un fel de spumă
sclipitoare, care îi duce la prețuire și faimă; dar peste care dacă sufli, ca
s-o încerci, se sparge ca bășica de săpun.” (W. Shakespeare, Hamlet, actul V, scena 2, traducere de
Vladimir Streinu, Pandora, 1999, p. 247; o notă din ediția The New Cambridge Shakespeare a piesei precizează: „The superficial qualities of people like Osric take
them through the society of superior people, but they cannot last, and when
they are tested, their hollowness reveals itself.” Hamlet, Prince of Denmark, Philip Edwards editor, C.U.P., 2003, nota 169 p. 245).