Anumite condiții vitrege de viață i-au făcut pe
unii să creadă că șaorma este singurul fel de mîncare posibil din singurul
motiv că treaba aia se poate mînca, tot așa cum alții au ajuns să creadă că
fotbalul este un sport de viteză din simplul motiv că în cursul jocului se
aleargă.
Mi-a plăcut ultimul articol din Cațavencii despre șansele (infime,
ridicole) ale României la Euro 2016 (http://www.catavencii.ro/moare-ultima-speranta-batem-spania-si-mai-ales-franta/).
Este un articol scris din inimă, la fel ca toate celelalte de pînă acum din
cadrul rubricii „Șut și țară!”, doar că acesta pare să fie scris mai degrabă
din disperare de cauză. Ar fi trebuit să fie scris, avînd în vedere
competențele indiscutabile ale autorului, în cunoștință de cauză. Pentru că ceea
ce ne califică ar putea fi totuna cu ceea ce ne salvează: și anume, neputința noastră de
a juca la nivelul atleților recrutați de țările bogate. Iar lucrul acesta ar
putea fi valorificat nu doar în folosul fotbalului românesc, ci mai ales în
folosul fotbalului ca sport. Pentru că fotbalul nu va putea rezista prea mult
în competiția cu ping-pong-ul, baschetul, sau patinajul viteză (din acest punct
de vedere, sunt puține locurile în lume unde se mai joacă fotbal: Rio de Janeiro este unul; Pașcanii, celălalt). Fotbalul are
limitările lui, și tocmai de aici îi vine frumusețea. Dacă viteza devine criteriul
decisiv în fotbal, atunci e normal ca fotbalul să moară, iar în tribune să nu
mai apară decît spectatori crescuți în bătătura dughenelor fast-food.
Din fericire, fotbalul românesc nu-și permite campioni la suta de metri.
Tocmai de aceea, soarta fotbalului ar putea depinde de el. Sigur că nu avem
șanse la Euro 2016. Dar dacă e ca fotbalul să mai aibă o șansă, ea nu poate
veni decît de la noi. Cu această ocazie, fotbalul și-ar putea recupera publicul
în același timp în care dependenții de șaorma ar putea descoperi că șaorma nu
este de fapt o mîncare.