Blues-ul nu e făcut pentru oamenii care ştiu să
cînte, şi nici pentru cei cărora doar le place muzica. După cum îi spune Ma Rainey
lui Bessie Smith în filmul Bessie (https://en.wikipedia.org/wiki/Bessie_%28film%29),
„trebuie să pui altceva în muzică. Blues-ul nu trebuie să-i facă pe oameni să
te ştie pe tine, ci să-i facă pe oameni să ştie că tu îi cunoşti pe ei” (“You got to put something else in it. The blues is
not about people knowing you, it’s about you knowing people.”) Poate că proasta alegere,
cea a celebrităţii, le produce artiştilor care au făcut-o acea remuşcare al cărei
glas nu poate fi înăbuşit decît cu ajutorul alcoolului şi drogurilor.
Şi Janis Joplin căuta acel altceva şi spera că e
destul de rezistentă pentru a rezista heroinei şi drogurilor pînă cînd îl va
descoperi. Doar că-l descoperise, încă din adolescenţă, însă l-a pierdut pe
drum.
Bessie şi Janis: Lttle Girl Blue (http://www.cinemagia.ro/filme/janis-little-girl-blue-1023521/)
sunt două filme lansate anul trecut, şi în ambele există cîteva elemente
comune. Dincolo de faptul că Janis Joplin aparţine tradiţiei muzicii blues,
fapt asumat, pe lîngă muzica ei, şi de gestul simbolic de a ridica, cu două
luni înainte de propria moarte, o piatră funerară la mormîntul nemarcat al lui
Bessie.
Ambele artiste au fost bi-sexuale, ambele
dependente de alcool (şi heroină, în cazul lui Joplin), ambele au avut o
copilărie şi adolescenţă nefericită (Bessie din cauza sărăciei, a segregaţiei
şi a pierderii părinţilor, Joplin din cauza diferenţelor dintre ea şi toţi cei
din jur, izolării şi bătăii de joc la care a fost supusă ca elevă de liceu şi
ulterior ca studentă) şi, într-un sens, ambele erau de culoare. Amîndouă
şi-au pierdut viaţa nu doar în mod prematur, ci exact în momentul în care îşi
găsiseră, ori mai bine zis regăsiseră iubirea care le-ar fi putut salva.
Cred că Janis Joplin a iubit blues-ul, dar a ales
rock-ul pentru a se face cunoscută. Pentru a plăti nişte poliţe, pentru a-şi
lua într-un fel revanşa pentru umilinţele îndurate ca adolescentă şi tînără
femeie în Port Arthur, Texas. Muzica blues oferă o corespondenţă suplimentară
între cele două cîntăreţe, şi anume prin inadecvarea titlurilor care le-au fost
acordate. Pentru că nu ştiu cît de potrivit este să numeşti o cîntăreaţă de
blues, oricît de mare, „Împărăteasa Blues-ului”, cum a fost supranumită Bessie
Smith, avînd în vedere că muzica blues era cîntată de săracii din zonele rurale.
Poate că acest titlu nu face decît să confirme că Bessie nu a urmat sfatul lui
Ma Rainey; iar „Regina Soul-ului
Psihedelic” (un gen desprins din rockul psihedelic interpretat de Hendrix) nu
face decît să confirme o relaţie psihedelică, mediată chimic, cu sufletul şi, în felul acesta,
depărtarea lui Janis Joplin de „locul” predilect al blues-ului. Caracterizarea
din titlul filmului, „Little Girl Blue” o reprezintă însă mai bine, reţinîndu-i
umanitatea şi, în felul acesta, asigurîndu-i posibilitatea relaţiei cu blues-ul.
[1]
Ar fi putut reluarea relaţiei cu David Neuhaus,
singurul om care a reuşit să o facă pe cîntăreaţă să renunţe la droguri, să o
readucă la muzica cu care începuse, care o formase: Bessie Smith, Ma Rainey, Lead Belly, Odetta, Billie
Holiday sau Big Mama Thornton? În ziua de 3 octombrie 1970, Joplin a trecut pe la studioul
de înregistrări pentru a asculta versiunea instrumentală a piesei “Buried Alive in the Blues”, urmînd ca a doua zi să revină
pentru înregistrarea părţii vocale (https://en.wikipedia.org/wiki/Janis_Joplin).
Dar nu a mai apucat: în ziua respectivă a fost găsită moartă din cauza unei supradoze de heroină. La recepţie se afla
scrisoarea de la David, care-o anunţa că o aşteaptă.
“The true measure of the success of the Love-In is
the love that came out” (http://www.dailynews.com/opinion/20070617/hippie-hippie-shakedown-but-where-was-love)
a observat cineva, rezumînd fără drept de apel falimentul culturii hippie. [1] Janis Joplin a tînjit după iubire, dar
aceasta a continuat să-i fie refuzată şi de comunitatea hippie, la fel cum îi
fusese refuzată şi în liceu. Pentru că, de data aceasta, nimeni nu o avea, de
vreme ce o căutau, cu toţii, în altă parte. O căutau în iubirea liberă (sau mai
degrabă în cea gratis, cum observă caustic Dawn Eden, autoarea articolului
citat mai sus). O căutau în alcool, droguri şi, evident, în muzică.
Cred că una dintre diferenţele dintre blues şi
celelalte genuri muzicale este că blues-ul vorbeşte despre lucrurile pe care le
iubeşte; în celelalte cazuri, se vorbeşte mai mult despre ce te iubeşte sau nu
te iubeşte, despre iubirea pe care o cauţi, o aştepţi. De aceea „legendele” blues
rămîn întotdeauna locale, ori se-ntorc acasă, în cine ştie ce
orăşel prăpădit sau fermă în declin. Nu devin „staruri”. Blues-ul se pricepe la
oameni tocmai pentru că cineva iubeşte ceva sau pe cineva. Blues-ul e blue nu
pentru că cineva nu e băgat în seamă, ci pentru că cineva a pierdut sau simte
că va pierde lucrul pe care-l iubeşte. Dar tocmai pentru că iubeşte ceva, blues-ul
nu se poate pierde pe sine, indiferent de orice altceva ar putea pierde. Pentru
că blues-ul, după cum sfătuia „Mama Blues-ului”, Ma Rainey, pune altceva în
muzică în afară de muzică. Şi anume, pune singurul lucru care ar putea intra în
muzică, şi pentru care muzica a fost anume făcută.
„Ce lucru bun îţi poate aduce băutura?”, întreba o
Janis Joplin într-un blues cîntat în jurul vîrstei de douăzeci de ani (https://www.youtube.com/watch?v=0fyQ1k94boE).
Te loveşte de două ori: te lasă cu tristeţea, dar îţi ia blues-ul. Iar odată ce ţi-a luat blues-ul,
îţi poate lua oricînd şi viaţa.
Note:
[1] Acesta este, de altfel, poate
cel mai mare merit al filmului, şi anume surprinderea vulnerabilităţii unei
Janis care, într-un sens profund, şi-ar fi dorit să se poată întoarce acasă,
după cum subliniază în mod fericit un comentator: „She defied and transcended those expectations in the
grand manner, going from Port Arthur outcast to major San Francisco
scene-insider in three years, but she still wrote home to her family every week
and remained that yearning Port Arthur girl somewhere deep inside. Without that
side of her, well filled out here by Berg, Janis Joplin almost wouldn’t make
sense, and her music would likely lack that essential woundedness that animates
it from within.” http://www.theguardian.com/film/2016/feb/01/janis-joplin-little-girl-blue
[2] Vezi cîteva informaţii utile despre cultura
hippie şi mediul social şi artistic în care a evoluat Janis Joplin aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Summer_of_Love,
https://en.wikipedia.org/wiki/Monterey_Pop_Festival
precum şi https://en.wikipedia.org/wiki/Flower_child