Pagini

Oameni și Locuri

duminică, 17 aprilie 2016

Janis Joplin şi blues-ul care nu a mai fost să fie



Blues-ul nu e făcut pentru oamenii care ştiu să cînte, şi nici pentru cei cărora doar le place muzica. După cum îi spune Ma Rainey lui Bessie Smith în filmul Bessie (https://en.wikipedia.org/wiki/Bessie_%28film%29), „trebuie să pui altceva în muzică. Blues-ul nu trebuie să-i facă pe oameni să te ştie pe tine, ci să-i facă pe oameni să ştie că tu îi cunoşti pe ei” (You got to put something else in it. The blues is not about people knowing you, it’s about you knowing people.”) Poate că proasta alegere, cea a celebrităţii, le produce artiştilor care au făcut-o acea remuşcare al cărei glas nu poate fi înăbuşit decît cu ajutorul alcoolului şi drogurilor.
Şi Janis Joplin căuta acel altceva şi spera că e destul de rezistentă pentru a rezista heroinei şi drogurilor pînă cînd îl va descoperi. Doar că-l descoperise, încă din adolescenţă, însă l-a pierdut pe drum.
Bessie şi Janis: Lttle Girl Blue (http://www.cinemagia.ro/filme/janis-little-girl-blue-1023521/) sunt două filme lansate anul trecut, şi în ambele există cîteva elemente comune. Dincolo de faptul că Janis Joplin aparţine tradiţiei muzicii blues, fapt asumat, pe lîngă muzica ei, şi de gestul simbolic de a ridica, cu două luni înainte de propria moarte, o piatră funerară la mormîntul nemarcat al lui Bessie.



Ambele artiste au fost bi-sexuale, ambele dependente de alcool (şi heroină, în cazul lui Joplin), ambele au avut o copilărie şi adolescenţă nefericită (Bessie din cauza sărăciei, a segregaţiei şi a pierderii părinţilor, Joplin din cauza diferenţelor dintre ea şi toţi cei din jur, izolării şi bătăii de joc la care a fost supusă ca elevă de liceu şi ulterior ca studentă) şi, într-un sens, ambele erau de culoare. Amîndouă şi-au pierdut viaţa nu doar în mod prematur, ci exact în momentul în care îşi găsiseră, ori mai bine zis regăsiseră iubirea care le-ar fi putut salva.
Cred că Janis Joplin a iubit blues-ul, dar a ales rock-ul pentru a se face cunoscută. Pentru a plăti nişte poliţe, pentru a-şi lua într-un fel revanşa pentru umilinţele îndurate ca adolescentă şi tînără femeie în Port Arthur, Texas. Muzica blues oferă o corespondenţă suplimentară între cele două cîntăreţe, şi anume prin inadecvarea titlurilor care le-au fost acordate. Pentru că nu ştiu cît de potrivit este să numeşti o cîntăreaţă de blues, oricît de mare, „Împărăteasa Blues-ului”, cum a fost supranumită Bessie Smith, avînd în vedere că muzica blues era cîntată de săracii din zonele rurale. Poate că acest titlu nu face decît să confirme că Bessie nu a urmat sfatul lui Ma Rainey;  iar „Regina Soul-ului Psihedelic” (un gen desprins din rockul psihedelic interpretat de Hendrix) nu face decît să confirme o relaţie psihedelică, mediată chimic, cu sufletul şi, în felul acesta, depărtarea lui Janis Joplin de „locul” predilect al blues-ului. Caracterizarea din titlul filmului, „Little Girl Blue” o reprezintă însă mai bine, reţinîndu-i umanitatea şi, în felul acesta, asigurîndu-i posibilitatea relaţiei cu blues-ul. [1]  
Ar fi putut reluarea relaţiei cu David Neuhaus, singurul om care a reuşit să o facă pe cîntăreaţă să renunţe la droguri, să o readucă la muzica cu care începuse, care o formase: Bessie Smith, Ma Rainey, Lead Belly, Odetta, Billie Holiday sau Big Mama Thornton? În ziua de 3 octombrie 1970, Joplin a trecut pe la studioul de înregistrări pentru a asculta versiunea instrumentală a piesei “Buried Alive in the Blues”, urmînd ca a doua zi să revină pentru înregistrarea părţii vocale (https://en.wikipedia.org/wiki/Janis_Joplin). Dar nu a mai apucat: în ziua respectivă a fost găsită moartă din cauza unei supradoze de heroină. La recepţie se afla scrisoarea de la David, care-o anunţa că o aşteaptă.
“The true measure of the success of the Love-In is the love that came out” (http://www.dailynews.com/opinion/20070617/hippie-hippie-shakedown-but-where-was-love) a observat cineva, rezumînd fără drept de apel falimentul culturii hippie. [1] Janis Joplin a tînjit după iubire, dar aceasta a continuat să-i fie refuzată şi de comunitatea hippie, la fel cum îi fusese refuzată şi în liceu. Pentru că, de data aceasta, nimeni nu o avea, de vreme ce o căutau, cu toţii, în altă parte. O căutau în iubirea liberă (sau mai degrabă în cea gratis, cum observă caustic Dawn Eden, autoarea articolului citat mai sus). O căutau în alcool, droguri şi, evident, în muzică.
Cred că una dintre diferenţele dintre blues şi celelalte genuri muzicale este că blues-ul vorbeşte despre lucrurile pe care le iubeşte; în celelalte cazuri, se vorbeşte mai mult despre ce te iubeşte sau nu te iubeşte, despre iubirea pe care o cauţi, o aştepţi. De aceea „legendele” blues rămîn întotdeauna locale, ori se-ntorc acasă, în cine ştie ce orăşel prăpădit sau fermă în declin. Nu devin „staruri”. Blues-ul se pricepe la oameni tocmai pentru că cineva iubeşte ceva sau pe cineva. Blues-ul e blue nu pentru că cineva nu e băgat în seamă, ci pentru că cineva a pierdut sau simte că va pierde lucrul pe care-l iubeşte. Dar tocmai pentru că iubeşte ceva, blues-ul nu se poate pierde pe sine, indiferent de orice altceva ar putea pierde. Pentru că blues-ul, după cum sfătuia „Mama Blues-ului”, Ma Rainey, pune altceva în muzică în afară de muzică. Şi anume, pune singurul lucru care ar putea intra în muzică, şi pentru care muzica a fost anume făcută.
„Ce lucru bun îţi poate aduce băutura?”, întreba o Janis Joplin într-un blues cîntat în jurul vîrstei de douăzeci de ani (https://www.youtube.com/watch?v=0fyQ1k94boE). Te loveşte de două ori: te lasă cu tristeţea, dar îţi ia blues-ul. Iar odată ce ţi-a luat blues-ul, îţi poate lua oricînd şi viaţa.    

Note:

[1] Acesta este, de altfel, poate cel mai mare merit al filmului, şi anume surprinderea vulnerabilităţii unei Janis care, într-un sens profund, şi-ar fi dorit să se poată întoarce acasă, după cum subliniază în mod fericit un comentator: „She defied and transcended those expectations in the grand manner, going from Port Arthur outcast to major San Francisco scene-insider in three years, but she still wrote home to her family every week and remained that yearning Port Arthur girl somewhere deep inside. Without that side of her, well filled out here by Berg, Janis Joplin almost wouldn’t make sense, and her music would likely lack that essential woundedness that animates it from within.” http://www.theguardian.com/film/2016/feb/01/janis-joplin-little-girl-blue   

[2] Vezi cîteva informaţii utile despre cultura hippie şi mediul social şi artistic în care a evoluat Janis Joplin aici:  https://en.wikipedia.org/wiki/Summer_of_Love, https://en.wikipedia.org/wiki/Monterey_Pop_Festival precum şi https://en.wikipedia.org/wiki/Flower_child