„Viaţa e scurtă, dar vastă” („life is short, but
wide”), spunea Chuck Pyle, un poet-cîntăreţ de muzică country. Dar cînd dai
peste unele lucrări teologice, viaţa ţi se pare dintr-o dată prea lungă. Pentru
că a devenit insuportabil de îngustă. Este cu atît mai regretabil cînd lucrul
acesta ţi se-ntîmplă tocmai în locurile unde te aştepţi mai puţin. Pentru că o
traducere deficitară sau doar plată poate transforma oricînd pe un Simeon Noul
Teolog într-un teolog de şcoală nouă. Orice traducător este şi un interpret,
desigur, dar există interpretări cărora cu greu le pot supravieţui chiar şi teologi
al căror limbaj este deopotrivă precis şi sugestiv, limpede, dar adînc.
Fără să fie un poet, mistic sau de altfel, deşi
iubitor de poezie, părintele Alexander Schmemann rămîne unul dintre puţinii
teologi ai cărui gînduri păstrează calitatea frămîntăturii care poate
dospi întregul aluat. În acest sens, teologia lui este poetică în ambele
sensuri ale cuvîntului, în sens literar şi în sens creator. Asta cînd ai
norocul de a-l citi în traducerea unui alt teolog inspirat şi deschis către
Duhul, precum regretatul Părinte Aurel Jivi. O astfel de întîlnire oferă oricui
şansa de a deveni la rîndul lui unul dintre însoţitorii Vieţii.
Din păcate, asemenea ocazii sunt tot mai rare. De
pildă, volumul părintelui Alexander Schmemann, Liturghie şi viaţă. Desăvârşire creştină prin intermediul experienţei
liturgice (Basilica, Bucureşti, 2014), mi-a lăsat impresia unui efort
susţinut din partea traducătorului de a suprima orice urmă de viaţă oriunde exista
riscul ca aceasta să ia cititorul pe nepregătite.
Spre deosebire de generaţiile anterioare, astăzi ne
bucurăm de prezenţa unor teologi ortodocşi profesionişti, oricînd pregătiţi să
precizeze, de pildă, că ziua Domnului se referă la ziua de duminică. Ediția în română a cărții părintelui Alexander Schmemann este îmbibată de precizări redundante de acest
tip, care alternează, nu neapărat de dragul erudiţiei, cu o categorie de note
care, asumînd un aer competent, mai mult încurcă lucrurile decît le limpezeşte.
Dar de vreme ce în scrisul clar al părintelui
Schmemann nu sunt atît lucruri care se cer limpezite, cît mai degrabă adîncite
şi asumate, te întrebi care este în fond intenţia autorului numeroaselor note
de subsol care însoţesc volumul? Să arate că ştie despre ce este vorba? Că este
de acord cu părintele Schmemann asemenea elevului sîrguincios care repetă
cuvintele profesorului atunci cînd nu dă din cap aprobator, demonstrîndu-şi
astfel atenţia şi admiraţia? Să fie o încercare de a cîştiga respectul
cititorilor în acelaşi mod în care l-a cîştigat pe cel al profesorilor de-a
lungul anilor de şcoală? După cum se va vedea în continuare, este posibil ca
lucrurile să ţină mai puţin de psihologia autorului notelor de subsol, şi mai
mult de perspectiva teologică a învăţămîntului teologic ortodox, volumul
oferind, în mod involuntar, dar cu atît mai util, confirmarea diagnosticului
sumbru formulat de părintele Schmemann în legătură cu neînţelegerea cronică
manifestată de teologia ortodoxă academică faţă de aspectele esenţiale ale
teologiei ortodoxe.
Această neînţelegere este relevată doar în mod
întîmplător în Liturghie şi viaţă de
contrastul dureros dintre scrisul viu al autorului şi observaţiile de lemn,
alteori de plumb din subsolul textului; mai grav este atunci cînd limbajul viu ajunge
să fie imitat, vorbind în realitate despre acelaşi nimic, mai precis despre moarte,
adevărata divinitate celebrată de profesorii de teologie şi căreia îi asigură
cosmetica mortuară cu pudra şi rujul limbajului lor de lemn. Precum formularistica
din Liturghie şi viaţă, unde cititorului
îi este refuzată o carte atît de luminoasă, trasă aproape la fiecare
paragraf în subsolul întunecos al unor note îmbîcsite atunci cînd nu sunt doar
puerile. Recenzia aceasta este, prin urmare, efectul unui şoc emoţional. Îi
avertizez pe eventualii ei cititori că urmează imagini cumplite.
Mai întîi, volumul propriu-zis: este vorba despre Liturgy and
life: Lectures and essays on Christian development through liturgical
experience, publicat în 1993 de Orthodox Church of America. Precizarea lipseşte însă
de pe pagina tehnică a cărţii, acolo unde sunt trecute informaţiile speciale (menţiunile legate de dreptul de autor, codul CIP al
Biliotecii Naţionale, ISBN, etc). Notele de subsol nu sunt asumate de nimeni
printr-o indicaţie editorială, astfel încît cititorul ar putea crede
că-i aparţin autorului. Pentru a spori confuzia, există o altă serie de note,
plasate însă direct în text, încadrate între paranteze şi semnalate prin
formula „n. trad.”, aşa cum se-ntîmplă la pagina 58, unde expresia „ziua
Domnului” este explicată: „(Duminica – n. trad.). Sigur, pentru cineva care
şi-a petrecut viaţa adultă ca profesor, aşa cum a făcut părintele Viorel Sava,
traducătorul cărţii (http://teologie.uaic.ro/documente/cv/sava-europass-dec-2014.pdf),
didacticismul este un impuls greu de controlat. Dar chiar şi aşa, nu poţi să nu
te întrebi la ce fel de oameni s-a gîndit traducătorul că-l vor citi pe părintele Schmemann,
sau o carte cu un astfel de titlu? Aborigenii? Atunci cînd părintele Schmemann
observa că „este necesară o cateheză liturgică pentru adulţi, şi chiar pentru
clerici” (p. 35), nu cred că se referea la oamenii care nu ştiu că ziua
Domnului înseamnă Duminică. Cred că se referă tocmai la oamenii care, ştiind că
ziua Domnului înseamnă Duminică, îşi închipuie că au şi înţeles tot ce era de
înţeles din semnificaţia Duminicii.
Titlul: „Christian development” este tradus impropriu
prin „desăvârşire creştină”, chiar dacă aceasta este ţinta experienţei
liturgice şi a vieţii creştinului în general. Cartea părintelui Schmemann nu este
dedicată teologiei mistice, ci educaţiei ortodoxe şi felului în care experienţa
liturgică reprezintă, în ortodoxie, mediul educaţiei creştine. În „Cuvîntul
înainte”, părintele Schmemann afirmă de altfel, aşa cum o va face şi pe tot
cuprinsul cărţii, că viaţa liturgică a Bisericii reprezintă „unicul principiu
ortodox de educaţie religioasă.” Şi continuă:
„Suntem încă departe de aplicarea şi îndeplinirea
totală a acestui principiu; cu toate acestea, dacă această carte le aminteşte
celor responsabili de educaţia religioasă a copiilor noştri că aceasta este cea
mai importantă şi urgentă problemă a lor, ea îşi va atinge scopul”
Rămîne de văzut dacă publicarea în România a
acestei cărţi în forma actuală poate contribui la realizarea scopului pe care
şi-l propusese părintele Schmemann, sau dacă nu cumva ne îndepărtează şi mai
mult de posibilitatea ca experienţa liturgică să (re)devină „unicul principiu
ortodox de educaţie religioasă.” Deocamdată ţin să precizez că expresia „desăvârşirea
creştină” forţează sensul titlului englezesc, care se referă la creştere sau
dezvoltare, termeni mai adecvaţi într-o carte despre educaţie, cu atît mai mult
cu cît este vorba mai degrabă despre o introducere în educaţia ortodoxă aşa cum
este ea oferită în experienţa liturgică.
Notele de subsol sunt antologice, reprezentative
pentru teologul ortodox român de astăzi. Din fericire, în partea a doua a
cărţii ele se reduc drastic, astfel că dacă în primele 80 de pagini suntem
asediaţi de 30 de note, în următoarele 80 de pagini abia dacă mai apar vreo 6. Probabil
că autorul lor o fi obosit, sau poate că s-a gîndit că în prima parte a reuşit
să orienteze în mod decisiv lectura cărţii.
Spune părintele Schmemann într-un mod simplu şi
firesc: „În ciclurile liturgice zilnice, săptămânale şi anuale, Biserica umple
timpul cu amintirea lui Hristos” (p. 32)? Autorul notelor e de altă părere, şi
consideră că cititorul are neapărat nevoie de o explicaţie pentru această frază
densă teologic, dacă nu cumva de-a dreptul obscură, a părintelui Schmemann:
„Una dintre dimensiunile cultului divin public ortodox este aceea de a aminti
de persoana Mântuitorului Hristos” (nota 12, p. 32). Vedeţi, prin comparaţie, cît
de imprecis se exprima bietul părinte Schmemann? Dar, ce-i drept, el nu a avut
şansa de a studia cu marele liturgist Nicolae Necula, precum traducătorul
cărţii. Şi nici Hristos, din păcate: cînd ucenicii i-au cerut să-i înveţe să se
roage, în loc să le spună, aşa cum era normal, că rugăciunea e de trei feluri,
de adorare sau preamărire, de cerere şi de mulţumire, că se deosebeşte după
substanţa ei, după loc şi după timp, etc., Hristos le-a spus alte chestii. De
fapt, nici nu mai contează ce le-a spus, pentru că noi avem manualul de
liturgică. E atît de bun încît pînă şi îmbălsămătorii îl apreciază. De fapt, îl
confundă adesea cu propriul lor manual şi de fiecare dată cînd lucrul acesta se
întîmplă rudele defunctului sunt impresionate: răposatul arată mort mai bine decît atunci
cînd era viu.
Dar nu e vorba doar de nişte intervenţii inutile,
de nişte parafraze pretenţioase care îngreunează supleţea textului părintelui
Schmemann. Impresia mea este că notele de subsol din acest volum fie urmăresc
în mod intenţionat să-l împiedice pe cititor să întîlnească teologia ortodoxă
autentică, fie încearcă să ofere un soi de refren liniştitor, asigurîndu-l pe
cititor că nimic nu va schimba starea actuală de lucruri, că orice semn de
viaţă, oricît de mic, este identificat şi eliminat la timp, înainte de a putea
contribui la vreo transformare a noastră. Aproape prin fiecare notă, prin modul
formal, impersonal de a „explica” mesajul părintelui Schmemann, autorul notelor
arată că refuză în fapt îndemnul părintelui de „regândire a tradiţiei Bisericii
în integritatea ei, de aplicare a ei într-un context radical diferit de cel din
trecut” (p. 34), așa cum ignoră îndemnul la „renaşterea «catehezei liturgice»” care „necesită
întâi de toate o renaştere a vieţii liturgice a Bisericii, o înţelegere mai
bună a ei de către credincioşi, o atitudine mai responsabilă faţă de ea, o
participare mai activă la ea” (ibid.) Sarcina aceasta este, cum recunoaşte
părintele Schmemann, „îngrozitor de dificilă”, dar primul pas e „să o
recunoaştem şi, de asemenea, să devenim conştienţi de sensul ei” (ibid.)
Experienţa liturgică este mediul şi conţinutul
educaţiei ortodoxe, dar asta în măsura în care experienţa liturgică este
autentică. Iar pentru aceasta „este necesară chiar o renaştere a conceptului de
Biserică, spiritualizarea parohiei,
reînnoirea vieţii noastre de rugăciune. Toate la un loc alcătuiesc condiţia de
bază pentru o adevărată educaţie creştină a copiilor noştri şi până nu recunoaştem
aceasta, toate discuţiile noastre despre «metode» şi «principii» de lucru ale
şcolii bisericeşti vor fi inutile.” (p. 35). Sau chiar dăunătoare, trebuie
adăugat, în măsura în care ele nu urmăresc aprofundarea şi conştientizarea
conţinutului credinţei, ci eficientizarea parohiei sau sporirea atractivităţii
ritualului (de pildă, prin predici „colorate” sau prin introducerea de
monitoare în curtea bisericii pentru ca slujba să poate fi urmărită şi de
credincioşii de afară).
Părintele Schmemann: „O sărbătoare este astfel
intrarea în comuniune cu sensul etern al evenimentelor din trecut, prin care
noi gustăm Împărăţia lui Dumnezeu.” (p. 41-42) Nota 14 ne explică: „Dacă
Împărăţia lui Dumnezeu nu este numai realitatea viitoare, ci şi realitatea
prezentă, cel ce trăieşte în această Împărăţie gustă din ea acum «ca în
oglindă».” Ce sens are această precizare (care trimite la o expresie paulină, 1
Corinteni 13:12)? Că nu gustăm cu adevărat, ci doar într-un mod imperfect? Dar
aceasta contrazice direct cuvintele părintelui Schmemann, care tocmai insistase
asupra sensului literal al expresiilor liturgice: „Cel pentru care cultul este
o experienţă de viaţă, acel Astăzi
folosit în mod frecvent (ca de exemplu, «Astăzi El zace în mormântul Său» din
Sâmbăta Sfântă) este nu numai o retorică «figură de stil». Pentru că aceasta
este într-adevăr funcţia proprie a cultului, că în şi prin el tot ceea ce
Hristos a săvârşit odată revine
totdeauna la viaţă, este făcut prezent, actualizat în relaţia lui cu noi şi cu răscumpărarea
noastră.” (p. 41)
Diferenţele de limbaj şi viziune dintre cele două
etaje ale cărţii pun şi mai bine în lumină efectele dezastruoase ale unui
anumit gen de învăţămînt teologic. În măsura în care şi-ar recunoaşte rănile şi
ar căuta vindecarea, şansa educaţiei ortodoxe ar putea veni tocmai de la cei
care i-au căzut victimă. Dar încercările frecvente ale autorului notelor de a
„corecta”, „explica” sau doar „preciza” sensul afirmaţiilor părintelui
Schmemann pare să sugereze că, din păcate, nu acesta este şi cazul de faţă.
„Ne împărtăşim în mod real”, „Tainele nu sunt
nişte simboluri abstracte”, au devenit nişte simple lozinci, invocate într-un
ritual al absenţei lui Dumnezeu; de fapt, ortodocşii poate că sunt singurii
creştini care se împărtăşesc simbolic, cîtă vreme nu ştiu cu ce, cum sau de ce
o fac. Receptarea abstractă, raportarea impersonală ne-au marcat într-o
asemenea măsură încît reuşim să imităm cu uşurinţă limbajul personalist, al
relaţiei, tocmai pentru că nimic nu mai înseamnă nimic. Termenii personalişti
fac astăzi parte din arsenalul oricărui teolog, impostor sau de bună credinţă,
fiind folosiţi ca o incantaţie sau ca nişte parole, coduri de recunoaștere a utilizatorului, într-un mod lipsit însă de
conştiinţa, responsabilitatea şi sensibilitatea liturgică care i-a elaborat.
„Euharistia ca centru” este un subtitlu folosit de
părintele Schmemann pentru un subcapitol dedicat, evident, importanţei
Euharistiei în viaţa creştinilor ortodocşi. Iată şi observația prin care autorul notelor
ne informează că este de acord: „Centrul întregului cult ortodox este Sfânta
Liturghie, în cadrul căreia se reactualizează în chip nesîngeros Jertfa
Mântuitorului, de aceea a şi fost numită «cununa tuturor slujbelor bisericeşti»”
(nota 16, p. 44). Autorul precizării nu sesizează ironia situaţiei, de vreme ce tocmai în
acest loc părintele Schmemann denunţa suficienţa definiţiilor stereotipe (vezi,
în acest sens, şi observaţiile părintelui Schmemann de la paginile 48-49). Să
faci un colaj din Schmemann şi Branişte e ca şi cum ai vrea să faci ikebana dintr-o
combinaţie de flori naturale şi flori de plastic sau origami dintr-o îmbinare
de hîrtie şi bucăţi de tablă ruginită.
Există însă şi situaţii în care autorul notelor
sesizează cu fineţe insuficienţa formulărilor părintelui Schmemann,
corectîndu-l, îndatoritor: „Denumirea corectă a acestor Taine (Botezul şi
Mirungerea, nota mea, G. F.) este aceea de «Taine ale încorporării în Hristos»”
(nota 18, p. 50). Spune Schmemann „slujirea pastorală”? Traducătorul intervine
brutal, direct în text, şi precizează: „puterea de a conduce” (p. 51). La
pagina 52 părintele Schmemann vorbeşte despre anumite servicii „non-liturgice”,
care „nu «implică» întreaga Biserică (exemplu: serviciul religios de seară din
rânduiala mănăstirească).” Nota 19 ne explică: „Se face aluzie la un serviciu
religios specific comunităţilor anglicane, serviciu care are caracter neoficial
şi facultativ.” Posibil. Dar nu se poate ca părintele Schmemann să se refere mai
degrabă la slujba Miezonopticii, de pildă? De ce s-ar referi părintele
Schmemann la anglicani într-un capitol dedicat slujbelor ortodoxe şi în care nu
a zis nicăieri nimic despre anglicani?
Este trist că influenţa pe care ar putea să o aibă
o carte ca aceasta, care propune un întreg program de educaţie ortodoxă
veritabilă, este înăbuşită printr-o serie de piedici care-i stînjenesc
cursivitatea, coerenţa şi chiar frumuseţea. Citind-o, am înţelege mai bine şi
eroarea celor două tabere care s-au opus recent în România în numele
bisericilor mici sau mari. Se pare că am uitat că importanţa unei biserici nu
este dată de frumuseţea ei, după cum nici solemnitatea nu face ca un ritual să
fie „adevărat”:
„Când descriem slujbele ortodoxe, folosim foarte
des cuvintele «solemn», «frumos» etc. Cu toate acestea, să reţinem că nici
frumuseţea, nici solemnitatea nu au finalitate în ele însele. Poate fi
frumuseţe falsă şi solemnitate falsă când se întâmplă ca ele să devină scopuri
în ele însele, când sunt «despărţite» de relaţia lor cu înţelesul cultului.
Acesta este, prin esenţa lui – şi trebuie să fie şi în practică –, spiritual. Prea multe dintre bisericile
noastre se pare că reflectă mai mult mândrie umană şi mulţumire de sine decât
frumuseţea celestă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ne trebuie o redescoperire a
adevăratului spirit al cultului, care este acela de umilinţă, evlavie, frică de
Dumnezeu, de recunoaştere a nevredniciei şi de petrecere neclinitită [sic!] în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta
este sensul exprimat prin cuvintele expresiei: «cu credinţă, cu evlavie şi cu
frică de Dumnezeu […]»” (p. 49). Poate exista smerenie într-o catedrală, la fel
cum poate exista trufie într-o bisericuţă.
„Dacă această carte le aminteşte celor
responsabili de educaţia religioasă a copiilor noştri că aceasta este cea mai
importantă şi urgentă problemă a lor, ea îşi va atinge scopul,” mărturisea cu
speranţă părintele Schmemann într-un pasaj citat deja la începutul acestei
recenzii. Probabil că în calitate de profesor universitar de teologie,
beneficiar al unor „mobilităţi” (?) de cercetare-predare şi expert colaborator
în proiectul „Studii Doctorale în România –Organizarea Şcolilor Doctorale. Proiect derulat de Unitatea Executivă pentru
Finanţarea Învăţământului Superior şi a Cercetării Ştiinţifice Universitare
(UEFISCSU) şi finanţat prin Fondul Social European, Programul Operaţional
Sectorial Dezvoltarea” (cf. CV (http://teologie.uaic.ro/documente/cv/sava-europass-dec-2014.pdf),
şi părintele Viorel Sava şi-a atins scopul. Poate că dacă acesta ar fi coincis
cu scopul pe care şi-l propusese părintele Schmemann, atunci şi Biserica ar mai
fi crescut puţin, iar „desăvârşirea creştină” ar fi fost ceva mai mult decît o
formulă atît de bine îmbălsămată, încît de la distanţă chiar pare ceva viu.