Demografia determină destinul („demography is destiny”) inclusiv acolo unde demografia este destinată deja morții de specialiștii în politică socială. Ni se tot spune că românii nu merită să fie plătiți decent, adică în mod corespunzător muncii pe care o fac, pentru că sunt leneși. Sau pentru că fac copii, iar mamele petrec prea mult timp cu nou-născuții, cînd în realitate s-ar putea întoarce la muncă după o săptămînă de la naștere. În curînd, românii nu vor merita să-și mai primească nici pensiile, și asta pentru că, dimpotrivă, nu au făcut destui copii – în timpul orelor suplimentare, probabil. Vestea bună e că nu vor mai putea fi sprijiniți nici de sistemul de sănătate, așa că bătrînii nu vor apuca de fapt să constituie o problemă: fără pensii, fără medicamente, după o viață în care au apucat să bea doar o gură de apă într-o întreagă zi (mă aștept ca ministrul Muncii sau al Finanțelor să ne spună în curînd că angajații români petrec la wc mult peste media europeană), și să ronțăie niște covrigi pe drumul dintre casă și serviciu, e de presupus că românii nu vor împovăra bugetul european mai mult decît o fac în prezent păsările Dodo. Cel puțin așa spun graficele politicilor pe termen scurt și foarte scurt.
Vedeți în continuare pasajele selectate din două articole recente din Cațavencii și gîndiți-vă dacă expresia „Ferească Dumnezeu de mai rău!” mai are vreun sens atunci cînd începi să te apropii de clădirea morgii. Sigur, „mai rău” în acest caz e atunci cînd te afli înăuntru, nepăsător și rece. Dar chiar vreți să așteptăm pînă atunci?
Știu, noi i-am votat. Dar de ce trebuie să o facem în continuare?
*
„[...] Cu jumătate de gură, aia neschimonosită de birocrație, Alina Dragu acceptă totuși evidențele: “Avem încasări cu 6% mai mult decât programul pentru trimestrul I. Deci, la acest moment, încasările arată destul de bine”. Dar, totuși, ministrul nostru este educat în cultura fricii fiscale: trebuie să ieși tanda pe manda, să nu modifici naibii ceva, să strici, că dup-aia îți zboară toate cifrele și se duce dracului bilanțul contabil al țării. Și știți foarte bine ce se întâmplă când se bulește bilanțul: se taie salariile și mai mărim puțin TVA-ul.
Același cinism al cifrelor ni l-a aruncat în față Alina Gorghiu când ne-a explicat politicile de sporire a natalității: “Drama e că populația tânără, între 0 și 16 ani, înseamnă mai puțin decât populația peste 65 de ani în România. Motiv pentru care vorbim despre un sistem de sănătate care va fi din ce în ce mai greu de susținut, afectat de îmbătrânirea populației, vorbim de un sistem de pensii care și așa, spune statul român, e în colaps, nu știu cum va reuși să fie sustenabil în câțiva ani, d-apăi în 50 de ani”.
Trebuie deci să facem copii care să ne plătească pensiile. Nu înțeleg de ce nu ar fi mult mai corect ca aceia care au mai mulți copii și mai mulți nepoți să aibă și pensii mai mari. Hai, că e logic!” (articol integral la http://www.catavencii.ro/nu-o-tara-niste-cifre/)
„[...] Dar cea mai așteptată statistică
de către orice om cu adevărat de dreapta este cea care vorbește despre productivitatea redusă a angajatului român. Această statistică stă la baza tuturor argumentelor care ne țin salariile jos: suntem neproductivi, deci nu trebuie să deschidem ciocul și să cerem prea mulți bani, pentru că nu-i merităm. Pur și simplu, nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor pe care le au de la noi fârtații noștri mai mari din Uniunea Europeană. Cică am fi nici mai mult, nici mai puțin decât de vreo șase ori mai neproductivi decât media europeană. Iar dacă ar fi să ne comparăm cu vârfurile europene, suntem de opt-nouă ori mai puțin productivi. Văzând aceste cifre, îți vine să lași capul în pământ, ba poate chiar să îngenunchezi și să-ți ceri iertare de la Europa. Suntem leneși și facem de râs un întreg continent care ne ține în cârcă, îngăduindu-ne doar dintr-o slăbiciune greu de explicat.
Dar oare ăsta să fie adevărul?
Să fim noi cu adevărat loazele Europei? Nu, nu suntem, numai că acest calcul al productivității este înșelător, căci el nu măsoară, în fapt, nivelul productivității, ci nivelul de dezvoltare a societății. De aceea, indiferent de cât de mult ar munci un român, el o să pară leneș pentru că țara e săracă. Productivitatea lui, ca a oricărui european, de altfel, este măsurată împărțindu-se consumul + investițiile + exporturile – importurile la numărul de ore lucrate. Când consumul e mic pentru că salariile sunt mizerabile, exporturile sunt ieftine pentru că exporți mai multă materie primă, importurile sunt scumpe pentru că ești luat de fraier, iar investițiile sunt ca și inexistente pentru că bugetul evazionat fiscal nu are de unde aloca bani de investiții, iar numărul de ore de muncă este mai mare decât media europeană, ei bine, atunci e clar că și productivitatea va fi considerată drept mică. Deși nu, nu e.
[...] O altă gogoriță
a oamenilor cu adevărat de dreapta este că în România costul muncii e prea ridicat. Și da, ați ghicit din nou: costul muncii în România este departe de a fi ridicat. Da, probabil că, după criteriile doamnei ministru Dragu, care-și dorește oameni care să muncească pe doi lei, românii costă mult: 5 euro pe oră, în medie. Dar tot e de cinci ori mai puțin decât media europeană și de șase ori mai puțin decât media țărilor din zona euro. Mai mult, dacă mai auziți un “investitor” care spune că taxele pe muncă sunt mari în România, dați-i cu statisticile europene în cap. Căci în România costurile nesalariale (adică taxe, impozit, asigurări sociale și de sănătate) reprezintă doar 22% din costul muncii plătit de angajator. Media europeană este de 24%, media țărilor din zona euro este de 26%, iar Franța conduce detașat, cu 33,2%, urmată de Suedia, cu 32,1%.
Nu suntem, așadar, nici prea scumpi și nici prea neproductivi. Suntem doar niște fraieri la marginea unui continent lacom.” (articolul integral la adresa http://www.catavencii.ro/tehnocratii-n-aduc-fericirea-salariatilor/)