Pagini

Oameni și Locuri

joi, 5 mai 2016

Biblia pe înțelesul celor mari: Bagă-te-n față!



Cînd un popular profesor și prețuit duhovnic a fost întrebat de ce în Facultatea de Teologie Ortodoxă din București sînt încurajați șmecherii și impostorii, răspunsul a venit oarecum surprinzător: „Dacă nu-ți convine, bagă-te tu în față!” O confirmare și un îndemn. Răspunsul era cu atît mai suprinzător cu cît venea de la cineva care-și declarase în mai multe rînduri aversiunea față de țăranul român a cărui degradare o punea pe seama obișnuinței țăranului de a fura de la colectiv. Ca și cum colectivul nu era el însuși hoțul care îi luase țăranului totul în primul rînd. Dar, oricum ar sta treaba cu colectivul, cînd te bagi în față, furi mai mult decît un sac cu ceapă: furi locul cuiva și te afli în pericolul de a-ți pierde propriul tău loc.
În același timp, profesorul respectiv nu pierdea nici un prilej de a-și declara admirația față de dl Pleșu și de a sublinia darul pe care-l reprezenta acesta pentru ortodoxia românească. Țăranul român, cel care-și adusese darul la Biserică de-atîtea secole, se transformase între timp într-o prezență stînjenitoare. Avînd în vedere că preotul respectiv era el însuși fiu de țărani, te-ntrebi dacă admirația pentru elită manifestată de unii teologi ortodocși din mediul universitar nu este cauzată de un complex de inferioritate care explică și efortul acestora de a-și imita „modelele”.
Țăranul nu știe să se bage în față. De la cine s-o învețe? Nici pămîntul, nici cerul nu se bagă în față! Poate că de aceea țăranul are față. Pentru că are un loc al lui, pe care nu l-a ocupat băgîndu-se în față. În orice caz, profesorul respectiv este biblist, specializat în Noul Testament, așa că „bagă-te-n față” reprezintă probabil interpretarea care i s-a părut adecvată pentru versetul de la Matei, 11:12: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”. Putem presupune că venerabilul biblist este destul de competent pentru a ajunge și singur la această interpretare, fără să-l mai consulte pe dl Pleșu.
De altfel, întregul sistem universitar românesc funcționează pe baza acestui principiu (vezi https://alexandruracu.wordpress.com/2016/05/04/vivat-academia-vivant-profitores/,  http://www.catavencii.ro/abuzita-cronica-si-minaria-galopanta-ravasesc-medicina-din-timisoara/, http://www.catavencii.ro/universitatea-de-medicina-tata-si-copilul/, http://www.catavencii.ro/cei-mai-iubiti-dintre-plagiatori/). Să fie oare tot vina lui Becali, așa cum pare să considere un specialist în istoria recentă („În România, însă, nici PIB-ul crescut, nici salariul minim majorat nu vor promova democrația, ci o schimbare de mentalitate. Iar asta presupune educație și informare. Noi sîntem încă în țara lui Gigi Becali, în care “valoarea” este un atribut al ghiolbanilor, aruncăm gunoiul pe fereastră și parcăm pe trotuar. Pînă în țara lui Andrei Pleșu, să zicem, mai avem ceva de mers.” http://www.catavencii.ro/liviu-tofan-romania-intreaga-mi-se-pare-un-club-colectiv-care-functioneaza-semilegalitate/)? Dar dacă sîntem în țara lui Becali pentru că sîntem în țara lui Pleșu?
În romanul lui John Cheever, Totul pare un paradis (Polirom, 2007), este descrisă o scenă în care două femei ajung să se bată din cauza dreptului de întîietate la casa magazinului. Una dintre ele se băgase în fața celeilalte, cu un coș plin de cumpărături, în ciuda faptului că era o casă expres, rezervată pentru cumpărătorii cu un număr limitat de articole. Cele două erau vecine; Maria Salazzo, cea care se băgase, era soția unui fost frizer care acum supraveghea deversările ilegale în Heleșteul lui Beasley. Familia Salazzo, cum ar veni, ținea, prin comportament și preocupări, de lumea lui Becali. Însă în afacerea depozitării deșeurilor în lac era implicată Mafia, iar de ea depindea toată lumea bună din orășel. Lumea corespunzătoare, prin respectabilitate, lumii lui Pleșu. Dar în carte cei care se bagă în față, cei care contaminează ultimele locuri curate ale lumii și adevărurile ei ultime, ajung să părăsească locul tocmai pentru că nu-i aparțin. Victoria îi revine lui Betsy Logan: a învins nu băgîndu-se la rîndul ei în față, ci apărîndu-și locul.
Pentru unii, România este un loc bun doar pentru depozitarea deșeurilor: crîngul sacru, izvorul originar și pur sînt în altă parte, în Orient sau în Occident. Dar consecința imediată a unei economii a deșeurilor nu este afectarea mediului, ci transformarea oamenilor în deșeuri, fie prin deposedarea de locul lor, fie prin pierderea locului propriu produsă de orice băgare în față.
Cheever ne lămurește în finalul cărții că soarta „adevăraților criminali, a ticăloșilor care uciseseră un expert în mediul înconjurător, un adevărat idealist, și care îi amăgiseră, mituiseră și corupseseră pe cei răspunzători de bunăstarea comunității” este „o altă istorie” (p. 197). Poate una pe care ar fi scris-o, dacă ar mai fi avut timp. Sau poate că este o istorie scrisă deja. Una pe care un specialist în teologie biblică s-ar putea să o cunoască. De pildă, povestea celui care s-a băgat în față, ocupînd locul cel de cinste. Sau a celui care nu avea haine de nuntă. Sau a supraveghetorilor viei, care l-au ucis pe moștenitor pentru a pune mîna pe vie. Respectabilul profesor e liber să aleagă. De data aceasta, chiar nu are nici un motiv să se grăbească și să se bage în față.