Parabole din natură

A apărut recent o carte la care am avut onoarea să colaborez ca traducător, împreună cu domnul Marian Sorin Rădulescu. Este vorba despre primul volum al seriei de Parabole din natură, de Margaret Gatty. După cum se poate vedea din prezentarea cărții, aceasta seamănă cu natura pe care ne invită să o descoperim: delicată, dar puternică. Este un obiect transformat el însuși într-un fel de parabolă prin îndemînarea și inspirația desenatoarei sprijinită de competența și dăruirea colectivului editorial.

Trăim într-o lume care devine tot mai confuză în legătură cu natura umană. Nu pot decît să sper că lecțiile ființelor neînsemnate ale naturii, descoperite de autoare în aceeași măsură în care le-a născocit, ne vor ajuta să ne vedem așa cum sîntem. În orice caz, îi va ajuta pe copiii noștri să-și păstreze o vedere sănătoasă chiar și după ce ochii lor vor îmbătrîni.

În continuare puteți citi o scurtă introducere a autoarei, urmată de o notă biografică.

(Gh. Fedorovici)

*

Introducere

„Două sunt cărţile”, spune Sir Thomas Browne în lucrarea sa Religio Medici (Religia unui medic, 1643), „din care îmi adun cunoaşterea lui Dumnezeu; una-i scrisă de Dumnezeu, cealaltă de slujitorul lui, Natura – acest manuscris universal şi public care se află deschis dinaintea ochilor tuturor: cei care nu l-au văzut niciodată pe Dumnezeu într-una din cele două cărţi, l-au descoperit în cealaltă.” Spunând acestea, ca şi cum ar îndrepta într-o direcţie anume afirmaţia generală de mai sus, el adaugă: „Acele transformări stranii şi tainice pe care le-am observat la viermii de mătase mi-au transformat filozofia în teologie. Există în aceste lucrări ale Naturii, care par să nedumerească raţiunea, ceva dumnezeiesc, iar în ele se află mai mult decât poate descoperi ochiul spectatorului obişnuit.”

Cu siguranţă aceste două citate din operele renumitului medic şi filozof pot îndreptăţi osteneala de a aduna învăţături morale din unele dintre cele mai minunate fenomene din creaţia lui Dumnezeu: cu atât mai mult cu cât Sf. Pavel însuşi a deschis calea către un asemenea gen de învăţare, atunci când a susţinut posibilitatea învierii trupului pe baza învierii vieţii vegetale dintr-o sămânţă putrezită: „Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit” (1 Corinteni 15:36). Nebunule – nebun! A nu fi în stare, în înţelepciunea ta critică, să citeşti acea carte a „slujitorului lui Dumnezeu, Natura”, din care sunt cu adevărat mai multe lecţii reale de analogie de învăţat decât putem noi presupune sau putem descoperi dintr-o dată. Fără îndoială, transformările viermelui de mătase şi reînnoirea vieţii dintr-o sămânţă vegetală nu sunt mai ieşite din comun decât ieşirea avântatului fluture din larva din pământ şi înălţarea lui – o transformare care, dacă omida ar fi o făptură care ar putea gândi şi ar fi capabilă de contemplarea propriei existenţe, ar respinge-o ca pe o plăsmuire cu neputinţă de împlinit.

Cu toate acestea, nu observaţiile lui Sir Thomas Browne au fost cele care au dat naştere acestor parabole; căci primele parabole au fost scrise într-o izbucnire de admiraţie nestăpânită pentru basmele lui Hans Andersen, însoţite de un regret pentru faptul că, deşi autorul a demonstrat, în mai multe rânduri, puterea sa de a desprinde admirabile învăţături morale din observaţiile sale foarte fine asupra Naturii, şi-a lăsat însă mult prea des poveştile sale încântătoare fără nici o temă sau morală de vreun fel. Cu siguranţă, m-am gândit eu, trebuie să existe ori să poată fi plăsmuită o morală în mult mai multe din întâmplările din Natură decât a încercat Hans Andersen; şi cu acest gând a fost scrisă „Lecţie de credinţă”, o veche poveste. Este veche, fiindcă cei din vechime, chibzuind profund, au făcut din fluture un simbol al nemuririi. Dar a-i familiariza pe tineri cu o idee atât de frumoasă nu-mi părea a fi un scop mai puţin valoros.

„Lăcarul mic” [1] este o pasăre vulnerabilă la obiecţii naturaliste, în sensul că femela nu cântă. Dar acest fapt i-a folosit moralistului, pentru care este important ca ea să cânte în acest caz anume; şi cine nu ar greşi într-o asemenea companie precum cea a lui Spenser, Milton, Thomson, Beattie şi a nemuritorului Isaak Walton?

„Şi-n vâlcica înflorată-n vioriu

Unde privighetoarea părăsită

Noapte de noapte ţie ţi se jeluieşte în tristul ei cânt.”

Milton, „Cântecul lui Comus”.

„Iar Philomel cântul în lacrimi îşi îneacă”   

Spenser, „Calendarul Păstorului, luna noiembrie”.

„Însă privighetoarea, încă una dintre făpturile mele din văzduh, suflă o muzică răsunătoare atât de dulce din instrumentalul ei gâtlej încât ar putea face omenirea să creadă că minunile nu s-au sfârşit.”

Isaac Walton, „Undiţarul”.

„Când toate-s pradă deznădejdii, ea-şi cântă

Tristeţile în noapte; iar pe ramură

Singură stând, statornic la sfârşitul fiecărei toamne

Îşi reia trista-i arie.”

James Thomson, „Primăvara”.

„Iar gureşa ciocârlie ciripeşte cristalin în rondul ei ceresc.”

James Beattie, „Menestrel”.

O descriere interesantă despre cea dintâi descoperire a lăcarului mic, a obiceiului său de a cânta atât noaptea cât şi ziua, şi despre diferenţele sale distincte faţă de lăcarul de stuf [2], poate fi întâlnită în lucrarea lui Gilbert White, The Natural History of Selborne. „Luna care a strălucit în Paradis” [3] a fost exclamaţia unei minţi foarte melancolice care nu a reuşit să recunoască în acest gând speranţa plănuită pentru a fi exprimată, dar care încerca acum să-l vestească, învăţându-i pe alţii.

Fie ca „O lecţie de credinţă” şi „O lecţie de speranţă” să-şi atingă deopotrivă ţelul urmărit şi fie ca ele să se unească pentru a întări în mintea celor tineri valoarea acelui „dar al iubirii mai presus de toate darurile”, care „pe toate le nădăjduieşte, pe toate le crede, pe toate le rabdă!” (1 Corinteni 13:7).

(Margaret Gatty)

O notă biografică

Margaret Scott s-a bucurat de o instruire foarte rară, după cum se vede din vasta întindere a cunoştinţelor ei, din adâncimea caracterului şi gândirii din scrierile ei. Tatăl ei a fost reverendul A. J. Scott, Doctor în Teologie, [4] care era capelan la bordul navei Victory atunci când Nelson a fost împuşcat.[5] Tatăl ei nu avea încredere în viaţa de şcoală, cel puţin nu în cea rezervată fetelor, aşa că şi-a educat fiica el însuşi acasă. În cazul Margaretei, iniţiativa a avut ca rezultat dobândirea unei atracţii faţă de multe lucruri care pe atunci nu erau cunoscute de fete în mod obişnuit, şi care a condus direct la scrierea acestei cărţi de înţelepciune.

Ea avea şi o îndemânare artistică considerabilă, care s-a manifestat în unele scrieri de mână frumos ilustrate. Era de asemenea iscusită la gravură, de care s-a folosit pentru a-şi ilustra unele scrieri. Cu toate că talentul ei literar a început să se arate la o vârstă timpurie (la şaptesprezece ani traducea din Dante), împlinise patruzeci şi unu de ani înainte de a începe să publice. Prima ei carte a fost „Joachim imitatorul” (Joachim the Mimic).

Alte cărţi de povestiri scurte cu morală au urmat, iar în 1831 a apărut prima serie din „Parabole inspirate din natură”. Aceste povestiri au fost scrise după o îndelungată şi atentă cercetare a istorie naturale, atât în mod direct, cât şi din cărţi. Colecţia ei de obiecte naturale interesante a reprezentat o continuă inspiraţie. Ea a avut totodată şi o sursă de inspiraţie în plus, iar aceasta s-a ivit dintr-o dorinţă ca Hans Andersen să fi „indicat morala” ceva mai des. Prin urmare s-a hotărât să facă ea însăşi ceea ce-i stătea în puteri în această privinţă. Rezultatul a fost „Parabolele inspirate din natură”, publicate în cinci serii scurte.

Margaret Scott s-a măritat cu reverendul Alfred Gatty, D.D., în 1839, care locuia la Ecclesfield, în Yorkshire. Acolo a şi rămas doamna Gatty, pentru tot restul vieţii ei. Amploarea viziunii ei şi vederile ei lipsite de prejudecăţi i-au permis să contribuie la îmbunătăţirea stării parohiei soţului ei. De pildă, atunci când a început întrebuinţarea cloroformului pentru calmarea durerilor, doamna Gatty a devenit un susţinător entuziast. A biruit prejudecăţile medicului local; l-a învăţat cum să-l întrebuinţeze; iar apoi, pentru a-i încuraja pe locuitorii ignoranţi şi neîncrezători, ea a luat cea dintâi prima doză de medicament.

Scriind neîntrerupt, doamna Gatty a publicat numeroase cărţi, printre care „O Carte de Simboluri” (A Book of Emblems), ultimul ei efort literar tipărit. Printre lucrările ei cele mai populare s-a numărat „Poveştile pentru copii ale Mătuşii Judy” (Aunt Judy’s Tales for children).

„Chipul omenesc divin” a fost publicat în 1859, iar din acel moment peniţa ei nu a mai cunoscut odihna, iar numele ei a devenit un cuvânt familiar. În 1862 ea a terminat lucrul la „Plante marine britanice” (British Seaweeds), care cuprindea optzeci şi şase de planşe colorate. În calitate de editor la Aunt Judy’s Magazine, ea era în măsură să-şi exercite înţeleapta sa influenţă asupra unei zone mai largi.

Dar a lucrat peste măsură, iar în 4 octombrie 1873 a murit de paralizie care, sub forma „cârcelului scriitorului” şi în alte moduri, au adus-o treptat într-o stare de neputinţă. A fost un scriitor pentru toate timpurile şi va fi respectată pentru calităţile ei morale precum şi pentru încântătoarele ei învăţături oferite ca parabole. Biografia ei probabil că nu va fi scrisă niciodată, fiindcă înainte de a muri doamna Gatty şi-a rugat în chip special prietenii să nu încerce să facă un asemenea lucru. Cu toate acestea, frumoasa ei fire este limpede dezvăluită în scrierile ei, încât cel care-i citeşte „Parabolele” simte îndată sufletul cald şi luminos al scriitoarei tot atât de lămurit pe cât ar putea orice biografie să i-o arate.

(Traducere și note de Gh. Fedorovici)

Note:

[[1]] Lăcarul, “warbler” în engleză, este un gen de pasăre călătoare şi cântătoare din familia Acrocephalus, de mărimea unei vrăbii, care trăieşte în stufărişul din jurul lacurilor şi al mlaştinilor. Aici este vorba despre „sedge warbler”, lăcarul mic (lat. „Acrocephalus schoenobaenus”). 

[2] În limba engleză, “reed warbler” (lat. “Acrocephalus scirpaceus”).

[3] Titlul unei poezii de Ethel Lynn Beers din volumul All Quiet Along the Potomac, and Other Poems (1879). Beers, născută Ethelinda Eliot, a fost o descendentă directă a „Apostolului indienilor”, John Eliot.

[4] În Marea Britanie, titlul de “Doctor of Divinity” (D.D.), reprezintă cel mai înalt grad academic în domeniul teologic, fiind superior doctoratului obişnuit (Ph.D.) După cum se va vedea în continuare, de acest titlu se bucura şi soţul autoarei. 

[5] Lordul Nelson a fost împuşcat spre sfârşitul Bătăliei de la Trafalgar, în ziua de 21 octombrie 1805.