Cineva mi-a spus cu mult timp în urmă că scopul
diavolului este moartea omului. Poate că lucrurile au stat așa pînă la Învierea
lui Hristos. De-atunci încoace însă, și pînă la sfîrșitul lumii, diavolul
urmărește mai ales ca noi să nu înviem. Avînd în vedere numărul și calibrul
teologilor și specialiștilor în religie din zilele noastre, eșecul diavolului
este tot mai puțin probabil.
Unii ortodocși sînt morți. Unii morți sînt
ortodocși. Dar toți merită o șansă. Nu neapărat pentru că sînt ortodocși, ci în
special pentru că sînt morți.
Și unii, și alții sînt lipsiți de șansa de a se
auzi strigați de dincolo de mormînt. Încă din timpul vieții, oamenilor li se
vorbește despre viața veșnică ca despre un fel de moarte, așa că moartea li se
va părea de la bun început un lucru familiar. Dacă Învierea e un fel de moarte,
atunci de bună seamă că moartea nu poate fi la rîndul ei decît un fel de
înviere.
Cum ar putea învia acei oameni care nici măcar nu
știu că sînt morți?
Învierea nu are sens într-o lume în care nimeni nu
știe de Hristos, și nici într-o lume în care oricine poate fi Hristos în afara
lui Hristos însuși.
Din păcate, atunci cînd reușești să ajungi pînă la
mormîntul sufletului unui om, acesta îți arată minunatele imagini simbolice cu
care specialiștii în istoria religiilor i-au decorat pereții. Pe tavanul
mormîntului este de regulă o boltă înstelată. Iar cu o lege morală care i se
potrivește, fiind condiționată cultural, care suflet ar mai resimți nevoia unei
învieri?