Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 10 iunie 2016

Despre copaci și oameni



Observam de curînd că doar omul și copacul au coroană, dar că, spre deosebire de om, grăbit să și-o lepede, copacul și-o păstrează (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/06/timpuri-noi.html). Problema e că odată ce se descotorosește de coroană, omul se repede la orice i se pare că seamănă cu o coroană, la orice i-ar putea aminti de noblețea și demnitatea propriului destin. „Eliberat” de coroana sa, omul se năpustește asupra altor oameni. Face asta și atunci cînd doboară copac după copac, pădure cu pădure. Pentru că lumea continuă să arate, dacă nu a împărăție, cel puțin a regat chiar și atunci cînd omul refuză să-i mai fie rege: e destul ca un arbore să mai stea în picioare pentru ca omul să simtă apăsarea unei slujiri regale.
În acest sens, arborii lui Andrei Baciu îmi par niște icoane (http://www.andreibaciu.ro/Characters/). „Characters”, adică personaje, roluri, litere, ideograme, renume, trăsături fizice și morale superioare. Nu cred că putea exista un titlu mai  potrivit, un nume care să definească atît de bine calitatea profetică a copacilor.
Oamenii s-au obișnuit să asocieze copacii cu aerul curat, iar aerul curat cu ieșitul la iarbă verde, cu un mod plăcut de petrecere a timpului liber. Această percepție comună este încă un semn al separării lor de ei înșiși, de vocația lor regească și, deci, de natură și de viață. Aerul curat e bun pentru că-i face să se simtă bine, dar oamenii nu se-ntreabă de ce se simt bine în apropierea vieții; de ce devin melancolici și cuprinși de un dor neînţeles cînd văd legănarea copacilor în bătaia vîntului; de ce se-ntorc, de parcă s-ar auzi strigați pe nume, atunci cînd aud foșnetul frunzelor.
Copacii din fotografiile lui Andrei Baciu te fac să te oprești. Nu doar ca să-i vezi mai bine, ci, în egală măsură, ca să-i asculți. Să-i asculți ca pe acei profeți pe care i-am lăsat pînă acum să fie bătuți cu pietre (Matei 23:37).
La începutul secolului 20, geograful și naturalistul John Muir se adresa guvernului american, cerîndu-i să oprească defrișările masive care se petreceau neîmpiedicate de vreo lege:

„Orice nătărău poate distruge copaci. Copacii nu pot fugi; și chiar dacă ar putea fugi, tot ar fi nimiciți – urmăriți și vînați atîta timp cît treaba asta este distractivă sau poate aduce un bănuț din pieile cojilor copacilor, din coarnele ramurilor sau din formidabilele oase ale trunchiului.
Puțini dintre cei care doboară copaci se mai ostenesc să planteze alții; și, oricum, plantarea nu ajută cu nimic în refacerea acelor păduri primitive distruse deja. Într-o viață de om pot crește doar puieți pe locul copacilor vechi de zeci de secole care au fost distruși. A fost nevoie de mai mult de trei mii de ani pentru ca unii dintre copacii din aceste păduri vestice să apară – copaci care stau și acum într-o tărie și frumusețe desăvîrșite, legănîndu-se și cîntînd în mărețele păduri din Sierra. De-a lungul tuturor veacurilor minunate și memorabile scurse din timpul lui Hristos – și chiar înainte de acesta – Dumnezeu a purtat de grijă acestor copaci, i-a salvat de la secetă, boli, avalanșe și de la nenumărate furtuni și inundații nimicitoare. Dumnezeu nu-i mai poate salva însă de nătărăi. Asta e o treabă pe care doar Unchiul Sam poate să o facă.” (John Muir, Our National Parks, 1901, capitolul 10, http://vault.sierraclub.org/john_muir_exhibit/writings/our_national_parks/chapter_10.aspx, trad. Gh. Fedorovici). [1]      

În România, însă, clasa politică este alcătuită exact din acei indivizi care ar trebui izgoniți:

„Vandali ordinari, ucigași de păduri, indivizi care nu văd decît profitul, care împrăștie moarte și neorînduială în cele mai frumoase crînguri și grădini care au existat vreodată – fie ca guvernul să intervină fără întîrziere pentru a-i alunga și isprăvi odată pentru totdeauna cu ei. Căci trebuie spus iarăși și iarăși, și păstrat cu ardoare în minte, că exact în acest moment, în timp ce măsurile de protecție sînt discutate cu lehamite, distrugerea și exploatarea se iuțesc și se extind de la o zi la alta. Toporul și joagărul sunt folosite nebunește, așchiile zboară îndesat ca fulgii de zăpadă și în fiecare vară mii de acri de păduri neprețuite, cu tot cu lăstăriș, sol, izvoare, climat, peisaj și religie dispar în nori de fum, în timp ce, cu excepția parcurilor naționale, nici un pădurar nu este de față.” (Ibidem, trad. G. F.) [2]       

La noi țara nu este niciodată „luată înapoi”, ci doar preluată de fiecare dată. Este predată regulat de la un grup de prădători la altul. Ultima dată, România a fost preluată ca un imobil, ca un spațiu locativ, de unii care au crezut că, o dată cu țara, își vor putea înmulți, sau cel puțin păstra, și casele personale. Faptul că românii acordă mai multă atenție acestor vandali, încercînd să-l aleagă pe cel mai (puțin?) distructiv și criminal, decît copacilor, dovedește că cel care-și pierde coroana își pierde în scurt timp și capul.

NOTE:

[1]Any fool can destroy trees. They cannot run away; and if they could, they would still be destroyed,--chased and hunted down as long as fun or a dollar could be got out of their bark hides, branching horns, or magnificent bole backbones. Few that fell trees plant them; nor would planting avail much towards getting back anything like the noble primeval forests. During a man's life only saplings can be grown, in the place of the old trees-tens of centuries old-that have been destroyed. It took more than three thousand years to make some of the trees in these Western woods,--trees that are still standing in perfect strength and beauty, waving and singing in the mighty forests of the Sierra. Through all the wonderful, eventful centuries since Christ's time-and long before that- God has cared for these trees, saved them from drought, disease, avalanches, and a thousand straining, leveling tempests and floods; but he cannot save them from fools,--only Uncle Sam can do that.”

[2]  Mere destroyers, however, tree-killers, wool and mutton men, spreading death and confusion in the fairest groves and gardens ever planted,--let the government hasten to cast them out and make an end of them. For it must be told again and again, and be burningly borne in mind, that just now, while protective measures are being deliberated languidly, destruction and use are speeding on faster and farther every day. The axe and saw are insanely busy, chips are flying thick as snowflakes, and every summer thousands of acres of priceless forests, will their underbrush, soil, springs, climate, scenery, and religion, are vanishing away in clouds of smoke, while, except in the national parks, not one forest guard is employed.”