Pagini

Oameni și Locuri

joi, 16 iunie 2016

Instinct matern



Mama vigilentă. Garderobierele prevăzătoare. Secretara inspirată. Eminescu salvat la limită.

Cînd eram mic, de pe la 10 la 14 ani, prietenii mei de joacă erau doi băieţi de familie bună. Genul acela care nu poate fi corupt decît de copiii săraci. Eu eram acela.
Îl ştiam cu toţii pe Karl May. Îl ştiam atît de bine încît puteam fi oricînd călăuze în El Llano Estacado; eram fiecare pe rînd Old Surehand, Old Firehand şi Old Shatterhand (preferatul meu). Dar nici unul dintre noi nu se gîndise vreodată să fie Winnetou. Mie mi-a venit ideea. Ca orice indian respectabil, trebuia să avem, pe lîngă arc, săgeţi şi cuţit, în primul rînd săculeţul cu medicamente (sufletul indianului), şi pipa păcii. Cu săculeţul nu a fost o problemă, mai degrabă cu pipa. Pînă la urmă am propus, în urma unor experienţe prealabile făcute acasă (eram singurul care locuia la curte), să aprindem nişte beţe uscate de iederă prin care să tragem fumul şi să-l dăm imediat afară. Aş spune că propunerea mea a fost un succes dacă mama unuia dintre cei doi nu ar fi observat de la fereastra apartamentului jarul „pipelor”. M-am trezit brusc sub o ploaie de lovituri şi de ameninţări de genul „golanule, lasă-mi copilul în pace!” Aveam în jur de 10-11 ani, iar gîndul că Winnetou putea fi văzut ca golan mă întrista mai mult decît palmele pe care le luam pentru el. Pe moment nu m-am întrebat cum de şi-a dat seama mama prietenului meu că ideea „fumatului” îmi aparţinea. Între timp am aflat însă de existenţa instinctului matern şi am învăţat să-l respect. Întîmplări ulterioare, precum cele de mai jos, m-au făcut să-l respect cu atît mai mult.
La mai bine de trei decenii după această păţanie, un prieten m-a invitat la Academie, unde urma să susţină o comunicare. Emoţionat, mi-am lăsat de-o parte costumul de indian şi m-am îmbrăcat în hainele omului alb. Ceva însă mă trăda, pentru că garderobierele au devenit brusc suspicioase cînd au dat cu ochii de mine. M-au întrebat pe cine caut cu aerul celui care refuză să răspundă la telefonul disperat dat de ruda din provincie proaspăt sosită în Gara de Nord. Se pare că garderobierelor le place gluma cu furatul paltoanelor la fel de mult cum le place funcţionarilor de la aeroport gluma cu bomba. „Golanul” dădea din nou tîrcoale, de data aceasta pentru a înhăţa paltoanele copiilor. Nu-i era de ajuns că a vrut să-i înveţe să fumeze!
Sunt la Suceava de cîteva zile. Ştiam că maestrul Dan Puric urma să susţină astăzi, de la ora 13, o conferinţă despre Eminescu, aşa că m-am prezentat cu o oră înainte de începere la secretariatul liceului Ştefan cel Mare pentru a lua o invitaţie, după cum se preciza în anunţul evenimentul. După ce m-a măsurat din cap pînă-n picioare, o secretară mi-a spus că-i pare rău, dar invitaţiile s-au terminat. Dar dacă aş avea 25 de lei…
Nu am fost curios să aflu care era relaţia dintre invitaţii şi suma respectivă. În definitiv, cu banii aceia voi putea cumpăra următoarea carte a lui Dan Puric, unde va fi inclusă nu doar această conferinţă, ci şi altele, la care chiar dacă aş fi putut să ajung, probabil că tot nu aş mai fi găsit invitaţii.
M-am bucurat însă că maestrul Dan Puric, sau Eminescu, sau amîndoi umplu sălile. M-am bucurat şi că nu am apucat să intru, ocupînd locul cuiva care chiar ar fi vrut să-l asculte pe Dan Puric, ori căruia îi pasă cu adevărat de Eminescu. M-am bucurat mai ales să redescopăr caracterul infailibil al instinctului matern. Nu, secretara nu se temea că i-aş putea învăţa pe elevi să fumeze. Probabil că o învaţă de la proprii părinţi sau de la profesori. A fost o zi caldă astăzi la Suceava, aşa că nu se punea nici problema paltoanelor. Dar instinctul matern este infailibil, şi a simţit-o chiar înainte ca eu să mă fi gîndit la asta: urma să-l fur pe Eminescu!