Mama vigilentă. Garderobierele prevăzătoare.
Secretara inspirată. Eminescu salvat la limită.
Cînd eram mic, de pe la 10 la 14 ani, prietenii
mei de joacă erau doi băieţi de familie bună. Genul acela care nu poate fi
corupt decît de copiii săraci. Eu eram acela.
Îl ştiam cu toţii pe Karl May. Îl ştiam atît de bine
încît puteam fi oricînd călăuze în El Llano Estacado; eram fiecare pe rînd Old
Surehand, Old Firehand şi Old Shatterhand (preferatul meu). Dar nici unul
dintre noi nu se gîndise vreodată să fie Winnetou. Mie mi-a venit ideea. Ca
orice indian respectabil, trebuia să avem, pe lîngă arc, săgeţi şi cuţit, în
primul rînd săculeţul cu medicamente (sufletul indianului), şi pipa păcii. Cu
săculeţul nu a fost o problemă, mai degrabă cu pipa. Pînă la urmă am propus, în
urma unor experienţe prealabile făcute acasă (eram singurul care locuia la
curte), să aprindem nişte beţe uscate de iederă prin care să tragem fumul şi
să-l dăm imediat afară. Aş spune că propunerea mea a fost un succes dacă mama
unuia dintre cei doi nu ar fi observat de la fereastra apartamentului jarul
„pipelor”. M-am trezit brusc sub o ploaie de lovituri şi de ameninţări de genul
„golanule, lasă-mi copilul în pace!” Aveam în jur de 10-11 ani, iar gîndul că
Winnetou putea fi văzut ca golan mă întrista mai mult decît palmele pe care le
luam pentru el. Pe moment nu m-am întrebat cum de şi-a dat seama mama
prietenului meu că ideea „fumatului” îmi aparţinea. Între timp am aflat însă de
existenţa instinctului matern şi am învăţat să-l respect. Întîmplări
ulterioare, precum cele de mai jos, m-au făcut să-l respect cu atît mai mult.
La mai bine de trei decenii după această păţanie,
un prieten m-a invitat la Academie, unde urma să susţină o comunicare.
Emoţionat, mi-am lăsat de-o parte costumul de indian şi m-am îmbrăcat în
hainele omului alb. Ceva însă mă trăda, pentru că garderobierele au devenit
brusc suspicioase cînd au dat cu ochii de mine. M-au întrebat pe cine caut cu
aerul celui care refuză să răspundă la telefonul disperat dat de ruda din
provincie proaspăt sosită în Gara de Nord. Se pare că garderobierelor le place
gluma cu furatul paltoanelor la fel de mult cum le place funcţionarilor de la
aeroport gluma cu bomba. „Golanul” dădea din nou tîrcoale, de data aceasta
pentru a înhăţa paltoanele copiilor. Nu-i era de ajuns că a vrut să-i înveţe să
fumeze!
Sunt la Suceava de cîteva zile. Ştiam că maestrul
Dan Puric urma să susţină astăzi, de la ora 13, o conferinţă despre Eminescu,
aşa că m-am prezentat cu o oră înainte de începere la secretariatul liceului
Ştefan cel Mare pentru a lua o invitaţie, după cum se preciza în anunţul
evenimentul. După ce m-a măsurat din cap pînă-n picioare, o secretară mi-a spus
că-i pare rău, dar invitaţiile s-au terminat. Dar dacă aş avea 25 de lei…
Nu am fost curios să aflu care era relaţia dintre
invitaţii şi suma respectivă. În definitiv, cu banii aceia voi putea cumpăra
următoarea carte a lui Dan Puric, unde va fi inclusă nu doar această conferinţă,
ci şi altele, la care chiar dacă aş fi putut să ajung, probabil că tot nu aş
mai fi găsit invitaţii.
M-am bucurat însă că maestrul Dan Puric, sau
Eminescu, sau amîndoi umplu sălile. M-am bucurat şi că nu am apucat să intru,
ocupînd locul cuiva care chiar ar fi vrut să-l asculte pe Dan Puric, ori căruia
îi pasă cu adevărat de Eminescu. M-am bucurat mai ales să redescopăr caracterul
infailibil al instinctului matern. Nu, secretara nu se temea că i-aş putea
învăţa pe elevi să fumeze. Probabil că o învaţă de la proprii părinţi sau de la
profesori. A fost o zi caldă astăzi la Suceava, aşa că nu se punea nici
problema paltoanelor. Dar instinctul matern este infailibil, şi a simţit-o
chiar înainte ca eu să mă fi gîndit la asta: urma să-l fur pe Eminescu!