Un interviu cu dl Sorin Dumitrescu publicat recent
în Convorbiri literare este întitulat
„Românii trebuie să afle că sînt de dreapta” (http://convorbiri-literare.ro/?p=6264)
Din fericire, citind interviul, românii vor afla
mult mai mult: semnificația unei drepte demult evacuată din conștiința publică,
fapt care face ca omul de dreapta din România de astăzi să fie la fel de
solitar ca Eminescu la vremea lui:
„Intelectualitatea este trădătoare de foarte mult
timp şi trădarea ei vine dintr-un bovarism spiritual, care o face în permanenţă
să aibă senzaţia că nu stă la masa prezidiului pe planeta asta, că este
marginalizată într-un provincialism fornăit care miroase a tămîie şi pe care
ajunge să-l respingă în numele culmilor civilizaţiei occidentale! Cînd afirm că
e trădătoare demult, mă bizui pe faptul că, însuşi Eminescu a trăit într-o
societate intelectuală în cea mai mare parte incompatibilă cu exigenţele lui
spirituale. Şi el, şi Caragiale sînt clasicii altei intelectualităţi decît cea
contemporană lor. Eminescu era la fel de solitar cum e astăzi un intelectual
care îşi asumă principalele puncte de vedere eminesciene: credinţa, tradiţionalismul,
dragostea de istorie (cultul strămoşilor), o prudenţă utilă în raport cu
avangarda, dreptatea, detenta metafizică – valori pe care, de obicei, stînga la
reprimă. Faptul că Eminescu, în epocă şi după propriile sale mărturisiri, era o
voce singulară şi incomodă arată că intelectualitatea contemporană lui era la
fel de trădătoare ca şi cea de astăzi.”
De fapt, în România de astăzi, valorile dreptei
sînt reprimate atît de stînga, cît și „dreapta”. Așa se explică și de ce „«Anastasia» este o instituţie
marginalizată cultural şi eclezial, diabolizată iresponsabil, ca şi dreapta
căreia încercaţi să-i redaţi respiraţia, gură la gură.”
Nu există țară pentru cei bătrîni? Poate că
lucrurile stau invers. România, cel puțin, nu este o țară pentru cei de dreapta,
pentru tineri, pentru creștini:
„Oamenii tineri reprezintă un potenţial de jertfă
uluitor, cu care se pot zidi lucruri măreţe. În România acest potenţial a fost
batjocorit. El a funcţionat cînd a trebuit, fiind la originea uriaşei şi
insolitei jertfe din 1989, după care bătrînetul revanşard s-a repezit să pună
mîna pe putere şi să se socotească cu adversarii. O vreme tinerii au asistat de
la peluză la această penibilă reglare de conturi, după care, văzînd că întreaga
politică a ţării ascultă de legea talionului, ca şi în momentul de
faţă, s-au depolitizat brusc, au încercat să se jertfească în afaceri, au văzut
că şi aici totul este blocat de o fiscalitate delirantă, iar atunci şi-au luat
frumos tălpăşiţa, care încotro, fapt care înseamnă o uriaşă diminuare a
condiţiei fizice a României! E ca şi cum ar fugi tinereţea dintr-un om! Asta e
România în momentul de faţă! În ce măsură cei care ne conduc realizează această
îmbătrînire a ţării înainte de vreme? De fapt, chiar dacă ar rămîne pe loc,
tinerii nu sînt lăsaţi să facă ceva, care să schimbe lucrurile. În momentul de
faţă, toată atenţia este branşată pe ce ne cere Occidentul – grija faţă de
handicapaţi şi de copiii străzii – ca şi cum în această ţară n-ar exista
studenţi şi elevi. De fapt, nu e nevoie de ei. De ce? Fiindcă nu există loc
pentru ei. De ce nu există loc pentru ei? Fiindcă, din păcate, din tot ce se
face în România, nimic nu are nevoie de cele două calităţi pomenite: jertfa
liberă şi duhul curăţiei.”
Pentru o recomandare, pasajele citate mai sus ar
trebui să fie suficiente pentru a deștepta interesul oricui pentru interviu și
pentru omul capabil să formuleze adevăruri atît de pătrunzătoare. Dar nu mă pot
abține să nu rețin și următoarele pasaje:
„[...]
Mai
important decît a gîndi liber este a gîndi drept şi de-abia atunci
cîştigi libertatea. Numai că dintre toate adevărurile, numai unul te
eliberează cu adevărat: cel al lui Hristos, Care, primul în lume, spune: „Adevărul
vă va face liberi!”. Prin urmare, nu poţi fi liber în afara adevărului, dar
nu poţi fi liber nici prin adevărurile înjumătăţite care ignoră, răstălmăcesc
sau pur şi simplu reprimă Adevărul lui Hristos. Cum se poate şti acest lucru?
Încercînd. Este o experiere. Dacă stai să le compari, fiecare adevăr –
politic, religios etc. – intră în competiţie cu adevărul învierii lui Hristos,
iar pledoariile lor sînt uneori mai seducătoare. Aduceţi-vă aminte de pledoaria
Marelui Inchizitor în dialog cu Hristos. În Fraţii Karamazov, la prima
vedere, Marele Inchizitor Îl face K.O. Marele Inchizitor avea dreptate cu
carul, iar Hristos îi ascultă rechizitoriul, fără să zică nimic. Încasează. „Eu
n-am venit ca să vă aduc dreptatea“; a venit ca să ne mîntuie. Dreptăţile
Inchizitorului, care toate pledează pentru libertate, sînt eronate, dar pentru a
te convinge n-ai altceva de făcut decît să le încerci justeţea părelnică.
[...] De obicei, se ajunge la credinţă după un şir
de eşecuri. E mare lucru ca evlavia unui om, declanşată de mic copil, să nu se
spulbere odată cu adolescenţa. Continuitatea e aproape ideală. În genere, însă,
trebuie să eşuezi şi, încetul cu încetul, îţi dai seama că Hristos nu minte,
că, într-adevăr, este Fiul lui Dumnezeu şi că doar adevărul Lui reprezintă
şansa libertăţii tale. Pentru asta însă, trebuie să ai curajul să încerci. Aici
începe marea experienţă creştină.
Iată o trăsătură a dreptei: este ostilă gîndirii
revoluţionare. Nu-i place să revoluţioneze. În schimb, te poţi aştepta de la ea
să schimbe la faţă aşezarea lumii.
[...] De obicei, talentele secunde sînt cele care ies
primele la iveală în copilărie şi produc grave distorsiuni de percepţie
părinţilor. Însă vocaţia dă semne extrem de rar din prima copilărie, ca la
Mozart etc. De obicei vocaţia se strecoară ca o Cenuşăreasă, nebăgată în seamă,
printre talentele secunde, care sînt în mod manifest spectaculare. Cînţi
frumos, joci excelent teatru, faci o seamă întreagă de lucruri unde dovedeşti o
excepţională îndemînare şi un talent incontestabil, dar asta nu înseamnă încă
vocaţie! Talentul secund este din lume, esenţialmente cosmic. Vocaţia este
harică, e de la Dumnezeu; este un reflex în sufletul tău al energiei increate,
deci nu e naturală. Talentele secunde sînt naturale toate. Fiind cosmice, ele
te reprezintă pe tine neîndumnezeit, neîmbunătăţit spiritual. Vocaţia este
şansa îndumnezeirii tale.
[...] Manifestarea harului este entuziasmul. Sînt
zile în care îţi vine să te sinucizi, altele plate complet, nici un eveniment
lăuntric nu pare să le tulbure cenuşiul, ba mai mult, chiar dacă există
evenimente în jurul tău, ele nu semnifică, nu sclipesc, nu reuşesc să
reprezinte nimic pentru tine. În jurul tău, şi mai ales în tine, totul e înecat
în apatie. Entuziasmul, dimpotrivă, cînd apare, umflă toate pînzele sufletului.
Dar ca entuziasmul să vină, trebuie să fii receptiv, iar receptivitatea
presupune o anumită strategie; este o asceză. În afara entuziasmului este
periculos şi neindiciat să te manifeşti. N-aţi observat că un tîmplar, să
zicem, întîi îşi face cruce şi abia pe urmă se apucă să taie lemnul şi să-şi
vadă de treabă? Fără entuziasm nu poţi mişca cu folos nici măcar o surcea.
Faptul că te-ai trezit din somn înseamnă că entuziasmul dispozitivului biologic
a funcţionat, că entuziasmul care iscă tăcut şi smerit schimbul de substanţe de
la nivelul celulelor şi-a făcut treaba. Celulele corpului tău, cu toatele,
cîntă neauzite de noi şi Îl preamăresc şi ele pe Dumnezeu, laolaltă cu păsările
dimineţii.”