Îmi place să aștept sosirea lumii ce stă să vină.
Poate pentru mirosul ei. Poate pentru misterul ei.
Mirosul de tei e semnul că a venit și anul acesta la timp.
Îmi place că timpul ei e și timpul meu, timpul așteptării mele.
„A fost cît p-aci!”, zic unii. „Bine c-am scăpat!”
„Era bine dacă ne lovea de data asta!” zic alții.
Habar n-aveam că lumea ce stă să vină ar fi un meteorit uriaș.
Oricum nu cred asta,
D-aia mă și iau de fiecare dată după miros.
Gara de Nord era de nerecunoscut.
Mirosul îi deruta pe oameni atît de tare,
Încît nu știau prea bine ce să facă:
Să plece, ori să se-ntoarcă?
În tunelul metroului trebuia să deschizi ochii larg,
Ca nu cumva să intri în ea.
La stația Timpuri Noi i-am străbătut coroana.
Doar copacii și oamenii au coroane,
Iar dintre ei, doar copacii nu și-o leapădă niciodată.
În cele din urmă, am ajuns în Aleea Șobolanilor,
Unde „morții și-au pierdut oasele.”
Acolo i-am pierdut urma.