„Mintea copiilor” este o expresie pe care o
preluăm și o transmitem mai departe fără să ne mire inadecvarea ei. Această
lipsă de atenție este un semn că am dat deja în mintea bătrînilor.
Potrivit DEX-ului, „a ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a
avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții)”. Expresia nedreptățește
mintea copilului: au copiii judecata slăbită ori slabă? Dimpotrivă, judecata
lor recuperează prin curățenie orice ar pierde prin lipsa experienței.
Din păcate, bătrînii nu dau în mintea copiilor.
Bătrînii nu dau decît în mintea bătrînilor, mai mult și mai mult. La drept
vorbind, ne trezim cu mintea bătrînului odată ce pierdem mintea copilului. În
majoritatea cazurilor, o dată cu sfîrșitul adolescenței.
Din păcate, mintea bătrînului nu are nimic de-a
face cu copilul. De parcă copilul ar fi un individ afectat temporar de
Alzheimer! De parcă copilul ar fi afectat de impos animi!
Copilul are tot ce nu are bătrînul. Nu e vorba de copilărie,
nici de tinerețe sau de apropierea de izvorul vieții. Copilul are încredere.
Copilul îl știe pe tu.
Bătrînul nu-l are decît pe eu, și, de aceea, nu
are nimic.
Foarte rar dau bătrînii în mintea copilului.
Dreptul Simeon este un bătrîn care a dat în mintea copilului, și nu e singurul amintit de Scripturi: Avraam, Zaharia, Zaheu, Nicodim... Ioan Botezătorul nu a apucat să ajungă la bătrînețe, dar și-a păstrat mintea copilului intactă și în pustie, și în temnița lui Irod. Despre Hristos, ce să mai zic! Doar că mintea de copil, de Fiu, mai precis, l-a făcut să se întrupeze în tu-ul omenesc. Dar și părintele Galeriu sau Stăniloae aveau o minte de copil strălucitoare. În acest sens, și bunicul meu
matern avea mintea copilului. Tanti Genuca, din același sat, răposată cu trei
ani în urmă, dădu în mintea copiilor. Chiar și tatăl meu a rămas căzut în mintea
copiilor întreaga lui viață. Poate că or mai fi și alții. Colin Farrell în
rolul lui Travers Robert Goff din Saving Mr. Banks, de pildă.
Copilul are nevoi: de hrană, de somn, de dragoste,
de spălat. Dar, mai ales, are nevoie de tine. Are nevoie de tu. Are încredere
în tine și ți se dăruiește nu doar pentru că este „neajutorat”, ci pentru că
presupune, în mod greșit, că și tu ai nevoie de tu. Că și tu ești un copil,
doar că ceva mai mare. Copilul nu știe că tu ai dat deja în mintea bătrînilor.
Nici măcar nu-și poate imagina o asemenea posibilitate. Copilul înțelege
bătrînețea, ca etapă în viața copilului, dar nu și bătrînul. După cum nici bătrînul
nu poate înțelege copilul. Pentru că și l-a scos pe tu din minte.
În fiecare etapă a creșterii copilului există un
eu și un tu. Cînd tu dispare, e semnul că ni s-a oprit nu atît creșterea, cît
viața. Înseamnă că am dat în mintea bătrînilor, iar judecata ne este slăbită.
Nici măcar nu mai trebuie să ieși din casă: e destul să privești pe geam ori să dai drumul la televizor (este vreun bătrîn între 20 și 90 de ani care să nu aibă televizor?), ca să descoperi cît de mulți oameni, de toate vîrstele, sînt afectați de uitarea lui tu.
Cea mai tînără persoană diagnosticată cu Alzheimer avea 27 de ani. Aș zice să nu ne încredem prea mult în acest semnal, cîtă vreme adolescenții nu sînt avuți în vedere, iar chestionarul vizează mai ales memoria imediată. Oricine se poate lăuda oricînd cu numărul de prieteni virtuali din prezent. Dar cine-și mai amintește de colegul de bancă din clasa I? De prietenii de la grădiniță? Toți știm ce-am făcut ieri, dar ce s-a-ntîmplat cu zece, douăzeci de ani în urmă? Pentru că tu a devenit doar un decor al lui eu, eu își urmărește decorul. Devine la rîndul lui un eu virtual, bun doar ca să-și dea like-uri singur.