„Energumenul fără urmași” este titlul unei recenzii semnate de dl Sorin Lavric a unei cărți de Gurdjieff, Viaţa e reală doar atunci cînd „Eu sunt” (România literară nr. 35/ 19 august 2016, http://www.romlit.ro/energumenul_fr_urmai). Afirmația din titlul recenziei este justificată ulterior în text:
„De n-ar fi muzica de pian pe care Thomas de Hartmann a compus-o sub sugestiile maestrului, de pe urma lui Gurdjieff n-ar rămîne nimic. [...] Va muri la Paris în 1949, torturat de gîndul că opera nu-i va fi înţeleasă de posteritate. Astăzi temerile i s-au adeverit: opera îi e atît de fadă că nimic din strălucirea personajului viu nu a trecut în pagină scrisă [...] Dacă există o legendă Gurdjieff e pentru că discipolii au întreţinut-o cu zel misionar. În schimb, dacă notorietatea i s-ar fi bazat pe textele scrise, numele i s-ar fi stins demult. [...] Gurdjieff e un exemplu de oriental care, venit să fecundeze Occidentul, a lăsat în urmă un mit, dar nu o doctrină. Aşa se întîmplă cînd un spirit magic, înzestrat cu trucuri cvasi-vrăjitoreşti, vrea să însămînţeze spiritul faustic al Vestului: se alege cu un rejet de grefă, adică cu respingerea transplantului spiritual pe care şi l-a dorit cu fervoare mistică.”
E greu de spus cum ar fi arătat posteritatea lui Gurdjieff dacă autoritățile comuniste nu ar fi întrerupt activitatea cercului dedicat Meditației Transcendentale. Dincolo însă de personalitățile influențate de Gurdjieff (Peter Ouspensky, un discipol direct, regizorul Peter Brook, sau P. L. Travers; a găzduit-o, în vederea îngrijirii, pe Katherine Mansfield), într-un sens toată lumea este urmașa lui și a oricărui alt esoteric. Din simplul motiv că „energumenii” au energie („un spectru de energie”, „spiriduşul e un focar de energie”) pe care ți-o promit la pachet cu adevăratul „sine”. Urmîndu-l pe maestrul spiritual, aparent îl descoperi pe adevăratul „tu”, îți „trezești” energia ta, la fel ca energia lui. În realitate, sub pretextul descoperirii de sine, „inițiatul” se propune de fapt pe sine. În parte, pentru că nu are altceva de oferit; în parte, pentru că, simțind nevoia unei confirmări, dorește să-și manifeste puterea. Dar mai ales pentru că asta este exact ce dorește novicele. Nu-l urmezi pe Bivolaru pentru că vrei să fii tu, ci pentru că vrei să fii ca el. Vrei puterea lui. Acest fenomen se petrece de altfel și în creștinism: nu rare sînt situațiile cînd Hristos este urmat doar pentru puterile Lui. Dacă lumea nu a reușit încă să fie divină fără Dumnezeu, asta nu înseamnă că Biserica nu are și ea dreptul să încerce. Ba, ca deținătoare a know-how-ului, ea chiar pare să aibă șanse.
Gurdjieff nu e un şarlatan, apreciază dl Lavric, „ci doar un ezoteric refuzat de talentul limbii.” Altfel spus, energia e reală, doar că nu este exprimată corespunzător. Lui Gurdjieff i-a lipsit, se pare, puterea limbii care i-ar fi asigurat șansa unei transmisiuni.
Dar puterea limbii e doar necesară, nu și suficientă pentru a-ți asigura posteritatea. De altfel, în România există cîțiva oameni de cultură al căror „dar al vorbirii” este invidiat de preoți și de cărturari deopotrivă. Emulii însă, în sensul propus de dl Lavric, întîrzie să apară. Explicația nu ține neapărat de opoziția dintre magic și faustic (registre suprapuse, de altfel), propusă în finalul recenziei, cît de confuzia dintre depășirea de sine și descoperirea de sine produsă, probabil, de asimilarea spiritului ca putere magică.
Discipolii sînt atrași de puterea maestrului asupra limbii și cred că pot stăpîni cu ajutorul ei și duhul, oricît de necurat ar fi acela. Cînd de fapt lucrurile stau exact pe dos.
Gurdjieff a încercat să fie un mistic în lume, nu în afara lumii, precum misticii religiilor tradiționale. A fost un mistic de nicăieri și de la nimeni altcineva decît din sine. În acest sens, din Gurdjieff a rămas mai mult decît o doctrină, mai mult decît niște compoziții muzicale, mai mult decît un mit. A rămas o figură emblematică din tradiția Marilor Inițiați, a celor la care iau „aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: Acesta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare.” (Fapte 8:10)