Nu ştiu dacă s-a observat că persoanele care
subliniază diferenţa dintre nazism şi poporul german nu sunt la fel de
insistente cînd vine vorba de diferenţa dintre homo sovieticus şi omul rus, în ciuda faptului că ruşii au fost
cele dintîi victime ale sovieticilor şi cei care i-au rezistat comunismului la
o măsură cu care rezistenţa anti-nazistă a poporului german nu se poate compara.
Spre deosebire de germani, care au văzut în nazism şansa realizării idealului naţional
al purităţii ariene, ruşii nu au aşteptat de la sovietici împlinirea idealului Sfîntei
Rusii. Tocmai acest ideal, această aşteptare de natură mesianică i-a ajutat pe
ruşi să vadă în comunism forţa păgînă care împiedica realizarea acestui ideal.
Sfînta Rusie nu a însemnat niciodată pentru ruşi un ideal de puritate etnică,
ci o realizare a vocaţiei Rusiei de împlinire a voii lui Dumnezeu în lume.
Eroul Sfintei Rusii este sfîntul, mujicul credincios, nebunul întru Hristos;
eroul mitologiei ariene este supraomul, omul necontaminat de rasele impure.
Rămîne de văzut în ce măsură refugiaţii primiţi de Germania în ultimii ani vor
contribui la suprimarea sau la resuscitarea ideii ariene.
Trebuie precizat însă că germanii nu sunt, în
orice caz nu au fost singurii adepţi ai credinţei în superioritatea rasială,
chiar dacă ei deţin copyrightul (scrînteala albilor sudişti din Statele Unite merită
urmărită pînă în pînzele ei teutonice). M-am gîndit la lucrurile acestea
descoperind ticăloşia popoarelor scandinave în tratamentul la care i-a supus pe
laponi, singurul popor liber din Europa: suedezii îi foloseau ca sclavi la mina
Nasafjäll, folosind armata împotriva laponilor care încercau să fugă; din
1913 pînă în 1920, Institutul suedez de segregare rasială a iniţiat şi condus
sterilizarea femeilor lapone („From 1913 to 1920, the Swedish race-segregation
political movement created a race-based biological institute that collected
research material from living people and graves, and sterilized Sami women.
Throughout history, Swedish settlers were encouraged to move to the northern
regions through incentives such as land and water rights, tax allowances, and
military exemptions.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people
)
Limba şi obieciurile lapone au fost interzise în
toate ţările traversate/locuite de laponi: Finlanda, Suedia, Norvegia, Rusia.
Între 1900 şi 1940, norvegienii s-au ocupat în mod special de ceea ce am putea
numi cu îndreptăţire „Chestiunea laponă”, interzicîndu-le limba, luîndu-le
teritoriile, furîndu-le copiii şi
interzicîndu-le obiceiurile şi tradiţiile, reglementîndu-le stilul de construit
al locuinţelor tradiţionale după ce le distruseseră în prealabil cu un mic ajutor
din partea fraţilor germani.[1]
Ştim cine s-a ocupat de noi între 1945 şi 1989; nu
ştim cine s-a ocupat de noi din 1989 pînă astăzi. O multinaţională, foarte
probabil, dar una cu experienţă. Nu ne-au castrat femeile din acelaşi motiv
pentru care nu ne-au furat copiii: pentru că le-au făcut să avorteze. Ne
măsoară pămîntul, casele, vieţile. Ne măsoară poezia nu în ritmul limbii
noastre şi nici în metrul clasic, ci tot în metrul de tîmplărie cu care i-au
măsurat sicriul lui Eminescu.
Cînd un străin îi cere unui lapon să-i spună o
poveste, laponul răspunde „iem teide”, nu ştiu. În schimb, „între ei îşi spun
poveşti ore întregi cu o plăcere deosebită” (Vasile Cucu, Dorin Iancu, Laponii, Editura Tineretului, 1968, p.
137).
Uneori, pentru a nu dispărea din istorie, trebuie să lupţi. În restul timpului, trebuie să-ţi spui povestea. Deocamdată, povestea noastră ne-o spun străinii.
P. S.
Oameni mai atenţi şi mai prompţi decît mine au semnalat din timp faptul că în România lupta împotriva comunismului şi, ulterior, împotriva "baronilor" nu s-a dus în numele românilor, ci în numele pieţei libere, deci în numele şi conform intereselor investitorilor străini. Apărătorii libertăţii de exprimare, indignaţi de sloganul "nu ne vindem ţara!" al unei populaţii îngrozite de ambele alternative şi al cărei instinct a fost confirmat ulterior prin migraţia economică forţată, au fost cei dintîi care au propus şi legitimat ideea brandului de ţară. Pînă la urmă se pare că ia, cămaşa ţărănească, joacă rolul unui brand neoficial. Desprinsă de povestea ei, ia nu înseamnă nimic, aşa cum nici România nu înseamnă nimic. Ia şi România, în acest context de piaţă, stau într-o relaţie de tipul ambalaj-produs. Ia nu reprezintă nimic şi pe nimeni, este un obiect de serie ca oricare altul. În sine, ia este o poveste de familie, şi doar aşa poate susţine povestea unui neam.
Finlanda a făcut din cultura laponă un instrument turistic, operatorii de turism organizînd spectacole în cadrul cărora turiştii pot vedea ceremonii lapone. Atît ceremoniile, cît şi obiectele artizanale vîndute cu aceste ocazii nu sunt decît nişte falsificări grosolane ale stilului de viaţă lapon (https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people). Cred că orice poveste care se vinde, care e de vînzare, reprezintă o deformare a realităţii. Dar probabil că aceasta este o lege a realităţii: nu o poţi băga într-un ambalaj decît deformînd-o.
Uneori, pentru a nu dispărea din istorie, trebuie să lupţi. În restul timpului, trebuie să-ţi spui povestea. Deocamdată, povestea noastră ne-o spun străinii.
P. S.
Oameni mai atenţi şi mai prompţi decît mine au semnalat din timp faptul că în România lupta împotriva comunismului şi, ulterior, împotriva "baronilor" nu s-a dus în numele românilor, ci în numele pieţei libere, deci în numele şi conform intereselor investitorilor străini. Apărătorii libertăţii de exprimare, indignaţi de sloganul "nu ne vindem ţara!" al unei populaţii îngrozite de ambele alternative şi al cărei instinct a fost confirmat ulterior prin migraţia economică forţată, au fost cei dintîi care au propus şi legitimat ideea brandului de ţară. Pînă la urmă se pare că ia, cămaşa ţărănească, joacă rolul unui brand neoficial. Desprinsă de povestea ei, ia nu înseamnă nimic, aşa cum nici România nu înseamnă nimic. Ia şi România, în acest context de piaţă, stau într-o relaţie de tipul ambalaj-produs. Ia nu reprezintă nimic şi pe nimeni, este un obiect de serie ca oricare altul. În sine, ia este o poveste de familie, şi doar aşa poate susţine povestea unui neam.
Finlanda a făcut din cultura laponă un instrument turistic, operatorii de turism organizînd spectacole în cadrul cărora turiştii pot vedea ceremonii lapone. Atît ceremoniile, cît şi obiectele artizanale vîndute cu aceste ocazii nu sunt decît nişte falsificări grosolane ale stilului de viaţă lapon (https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people). Cred că orice poveste care se vinde, care e de vînzare, reprezintă o deformare a realităţii. Dar probabil că aceasta este o lege a realităţii: nu o poţi băga într-un ambalaj decît deformînd-o.
Notă:
[1] “The
strongest pressure took place from around 1900 to 1940, when Norway invested considerable money and effort to wipe out
Sami culture. Anyone who wanted to buy or lease state lands for agriculture in
Finnmark had to prove knowledge of the Norwegian language and had to register
with a Norwegian name. This caused the dislocation of Sami people in the 1920s,
which increased the gap between local Sami groups (something still present
today) that sometimes has the character of an internal Sami ethnic conflict. In
1913, the Norwegian parliament passed a bill on "native act land" to
allocate the best and most useful lands to Norwegian settlers. Another factor
was the scorched earth policy conducted by the German army, resulting in heavy
war destruction in northern Finland and northern Norway in 1944–45, destroying all existing houses, or kota, and visible traces of Sami culture. After World War
II the pressure was relaxed though the legacy was evident into recent times,
such as the 1970s law limiting the size of any house Sami people were allowed
to build.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people