Dacă stai prea mult
într-o piață de pește începi să miroși și tu a pește.
Proverb chinezesc
Omul de zăpadă stătea în stația de autobuz. Nu aștepta
nici o mașină și nici nu locuia în stație, el doar stătea acolo, pur și simplu.
Bineînțeles, șoferii nu știau asta, așa că mergeau mai departe, fără să mai
oprească.
Călătorii păreau mulțumiți de situație. Chiar și
cei care ar fi trebuit să coboare la stația respectivă erau furioși pe omul de
zăpadă, nu pe șoferul care nu oprea în stație. Nimeni nu dorea să lase impresia că l-ar aștepta un om de
zăpadă. Nimeni nu-i mai aștepta pe oamenii de zăpadă. Poate pentru că nimeni nu
mai aștepta pe nimeni.
Unii pasageri se prefăceau că nu observaseră nimic,
dar alții simțeau nevoia să explice, ca nu cumva să se creadă că ar fi de altă
părere: „Asta mai lipsea, să se urce și ăla și să umple de apă pe-aici,” bombănea cîte unul. „Deh,”
remarcă autoritar o doamnă în vîrstă, ale cărei zile de glorie încă mai străluceau
din haina de blană bine îngrijită, „acum le-a dat drepturi la toți, nu mai poți
să le zici nimic că vine și-ți spune că și are și ei dreptul. Păi ce, așa era
pe vremuri?”
„Pe vremuri” lucrurile stăteau altfel,
într-adevăr, dar puțini mai doreau să-și amintească cum a fost. Mai demult oamenii de zăpadă
erau priviți cu bucurie, ca niște colindători ai unei lumi curate, care stătea
să vină. Acum lumea se simte stînjenită la vederea unui om de zăpadă. Unii,
precum șoferul, nu pot uita cum i-au distrus în adolescență, pînă cînd, deveniți
adulți, au găsit alte lucruri de distrus, mai pe măsura lor. Bine măcar că își
învățase copiii să o facă și ei, să știe să se distreze, să-și trăiască viața, cum
se spune. Adică doar pe cel mai mare, pentru că cel mai mic, „Idiotu’”, cum îi
spunea în sinea lui, începea să urle la vederea spectacolului și le strica tot
cheful. „Parcă ar fi și el tot de zăpadă, nu de carne, ca mine” își continuă șoferul
gîndurile, zîmbind la ideea că nevastă-sa l-ar fi putut înșela cu un om de zăpadă.
„Atîta pagubă, măcar atunci l-aș putea strica pe Idiot”, se consolă liniștit. Brusc, zîmbetul îi
pieri. Îi invidia pe mecanicii de la metrou, care habar nu aveau cum te-ngheață
privirea ălora, a oamenilor de zăpadă. „Ce i-aș mai topi eu!” scrîșni el,
înveninat.
Dar printre călători erau puțini cei care,
asemenea șoferului, distruseseră oameni de zăpadă. Cei mai mulți nici nu
distruseseră, nici nu făcuseră vreunul, dar asta tot îi apăsa ușor,
imperceptibil aproape, ca un fulg. De fapt, toți acești oameni și-au dorit în
copilărie să facă oameni de zăpadă, doar că erau prea mici și nimeni dintre cei
mai mari nu părea dispus să-i ajute. Părinții nu erau cu ei, frații mai mari
aveau joaca lor, iar bunicii erau prea bătrîni. Poate că n-ar fi fost prea
tîrziu nici acum, doar că nu mai aveau cu cine. Copiii de astăzi sînt altfel, au
învățat să se descurce singuri, poate și pentru că pe tabletă totul e ușor și
cu atît mai ușor cînd ești singur, poți face oameni de zăpadă pe tabletă, din
cărămizi, iar cînd termini tragi în ei cu arcul, cu pistolul sau cu tancul, în
funcție de punctajul obținut la construcție. Cînd vine vorba de făcut un om de
zăpadă din zăpadă nu prea mai ai cu cine. Dar dacă e să-i distrugi, se bagă toți
peste tine. În sfîrșit, ceva distractiv!
Trebuie spus totuși că, în principiu, lumea nu-i ura pe
oamenii de zăpadă. De fapt, toți aveau oameni de zăpadă acasă, pe care-i
scoteau din cutii în preajma Crăciunului. Oameni de zăpadă de
plastic, stînd cuminți lîngă pomi de Crăciun de plastic colindați de un Moș
Crăciun de plastic. Și cu beculețe! Față de oamenii de zăpadă de zăpadă, cei
de plastic erau mai buni, mai albi, mai adevărați: nu se topeau, nu erau reci
și, mai ales, nu veneau din cer.
Și-acum, uite, tot dai peste ei prin stații. Vin și
stau acolo și se uită lung după trecători și mașini. Poate că e bine că nu oprește
nimeni, nici o mașină. Poate că vor pleca singuri. Poate că vor lua și cerul odată
cu ei.