„Aceasta e fotografia statului de drept:
violatorii țin pe genunchi fetița, îi împletesc codițele și-i șoptesc la ureche
că e pîndită de pericole. În poză sînt generali, procurori, judecători,
inspectori de fisc și președinți. Au fost acolo dintotdeauna în anii
anticorupției, dar lumea le-a luat zîmbetul de bun. Și n-aș lăsa la o parte
meritele unor idioți din presa “de dreapta” care au pupat în cur sistemul cu
zel patologic. Ca orice întreprindere de propagandă, susținerea farsei s-a
făcut cu ardoare. Iar în corul susținătorilor, proștii au cîntat mai tare decît
acoperiții. Cred că termenul “idiolatru” merită pus în circulație.” (http://www.catavencii.ro/editorial/clanul-sticlinienilor/)
Dar dacă farsa a reuşit, nu e din cauza
„proştilor”, a „idiolatrilor”. „Proştii” sunt cei care au avut încredere în
discernămîntul şi buna credinţă a lăudătorilor, adevăraţii responsabili de
reuşita iluziei. Sigur, lăudătorii au ştiut în permanenţă că arhitecţii „statului
de drept” nu erau decît nişte şmecheri, la fel ca ei. Dar continuau să-i laude,
„cu ardoare şi zel patologic” pentru că în felul acesta erau convingători,
precum prorocii lui Baal, care „strigau cu glas mai tare şi se înţepau după
obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge.” (III Regi, 18:28).
Pe de altă parte, nici nu aveau încotro: în
definitiv, statul de drept trebuie să aibă ceva de-a face cu dreapta, iar ei,
să vezi ce chestie, erau tot de dreapta! Da, ni se spune, trebuie să înţelegem
că uneori instrumentele politice (oameni şi instituţii) implicate în proiect nu
au fost compatibile cu statul de drept (decît în măsura în care prin această
noţiune înţelegeau că au (de) dat dreptul), dar ele pot fi îmbunătăţite sau
schimbate. În orice caz, pentru activiştii de dreapta important e ca proiectul
să continue, ceea ce înseamnă în esenţă că statul de drept nu trebuie să fie de
stîng, iar ei să-şi primească dreptul. Nu neapărat în sens pecuniar, ci ca
drept de a ne spune în continuare ce şi cine este drept şi de a certa poporul
în numele unei dreptăţi care pare să nu-i asculte. Cine ştie, poate că „stă de
vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau
poate doarme.” (III Regi, 18:27)