Neziua bărbatului

Nu știu de ce Radio România Cultural a ales să vorbească astăzi mai mult despre violența bărbatului asupra femeii. Poate pentru că fenomenul este real, iar, în România, de-a dreptul îngrijorător. Poate pentru că nici cultura, și nici radioul nu mai sunt ce erau cîndva. Sau poate pur și simplu pentru că asta se cere, de vreme ce din asta trăiesc organizațiile feministe pentru protecția femeii. Organizațiile astea, care s-au perindat astăzi la Radio România ca într-un fel de pelerinaj, mi-au amintit despre congresul unei societăți de binefacere din cartea lui Roald Dahl, Vrăjitoarele: organizația se numea Societatea pentru Prevenirea Maltratării Copiilor și era alcătuită, firește, numai din vrăjitoare.

Pentru cine nu a aflat încă, nimic nu este mai oribil pentru o vrăjitoare decît un copil și nimeni nu-i urăște mai mult. Ocupația principală a vrăjitoarelor este să-i nimicească pe copii, folosindu-i pentru asta chiar pe părinții copiilor respectivi. Și nu se poate spune că, cel puțin în industria avorturilor, magia nu le-a reușit!

Deoarece nu pot suporta mirosul de copil, vrăjitoarele se țin de nas în apropierea unuia. Vrăjitoarelor li se pare că mirosul de copil seamănă cu cel de caca de cîine, iar mirosul de copil curat le este la fel de insuportabil ca cel de caca proaspăt de cîine.

Voi crede în bunele intenții ale unei feministe doar dacă o voi vedea că rezistă cinci minute în ambianța unei familii tradiționale fără să se țină cu mîna de nas. Nici măcar nu-i voi cere să nu se scarpine sub perucă, ori să-și scoată mănușile. Iar dacă ține neapărat să-și scoată pantofii în acest timp, nu voi avea nimic împotrivă.

Dacă doriți să aflați noutăți despre natura criminală a bărbatului român, ori dacă doriți doar să vă confirmați niște bănuieli mai vechi legate de aceasta, iată o emisiune instructivă:

„Confrom (sic!) unei cercetări realizate la nivelul Uniunii Europene în 2014, una din trei femei a suferit o formă de agresiune fizică și/sau sexuală după împlinirea vîrstei de 15 ani. În România, 30% dintre femei au fost agresate fizic și/sau sexual.” (http://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-timpul-prezent-invitata-andreea-braga/).

La sfîrșitul emisiunii, sau mai bine zis a emisiunilor difuzate astăzi de Radio România Cultural, am încercat să-i vizualizez pe bărbații familiei mele lărgite – pe tata, pe socrul, pe bunicii, unchii, cumnații, verii, nașii – ca pe monștrii însetați de sîngele femeilor din jurul lor, dar nu prea am reușit. De bună seamă, eșecul meu se datorează complicității tacite dintre toți bărbații din univers.

La drept vorbind, lucrurile stăteau mai degrabă invers: la mine acasă, la fel ca și în casele neamurilor, vecinilor sau prietenilor mei, soțiile își stăpîneau soții, situație admisă de altfel de soți nu doar cu umor, ci și cu recunoștință. Ca majoritatea bărbaților din vremea lor, bărbații din familia mea erau curtenitori și acasă, și în afara ei, știind să-și păstreze dreptul de a fi amabili și afectuoși în public printr-o amabilitate și afecțiune sporite în cadrul restrîns al relației de cuplu.

Dar poate că lucrurile chiar s-au schimbat, iar genul acesta de curtoazie a dispărut, fiind înlocuit de agresivitatea descrisă în emisiunea menționată mai sus. Mi se pare atunci cu atît mai regretabil că originea violenței reclamate este plasată în chiar natura familiei tradiționale sau a societății românești (patriarhale, desigur), fără să fie avute în vedere și eventualele influențe negative exercitate asupra familiei și comportamentului masculin de ideologiile emancipării sexuale. asta, desigur, presupunînd că violențele respective nu sunt inventate. În acest sens, mi-a plăcut în mod special o observație dulce a doamnei Bragă, care observa că majoritatea femeilor nici măcar nu-și dau seama că au fost agresate, dar dacă știi cum să le vorbești, e-hei, atunci încep să admită că li se-ntîmplă lucruri rele.

Unii oameni știu cum să vorbească, iar noi îi ascultăm pentru că avem încredere în ei. Mai ales că pare că ne vor binele, vor să ne elibereze de violență, vor să trăim într-o atmosferă de respect reciproc. Avem nevoie măcar de respect, dacă iubirea se duce o dată cu acest creștinism pe care-l acuzăm de subjugarea femeii. Dar pe ce întemeiezi acest respect în absența iubirii? Pe teroarea unui cod civil care să „elibereze” femeia, cu prețul unor violențe suplimentare, ale căror victime sigure, de această dată, vor fi copiii?

Pasajele selectate mai jos vorbesc pe larg și în mod lămurit despre caracterul pervers al acestui proces de smulgere a femeii din cadrul familiei biparentale:

„In fact, each of these figures [este vorba de statistici precum cea citată mai sus: „ În România, 30% dintre femei au fost agresate fizic și/sau sexual”, nota mea, G. F.] is largely a hoax, a creation of feminist ideology disseminated at taxpayers’ expense and unchallenged by journalists, academics, civil libertarians, and family advocates who are either unaware of the reality or cowed into silence. Indeed, so diabolical are these hysterias that some family advocates simply accept them as additional evidence of the family crisis.

But while sensational examples can be found of anything, there is simply no evidence that the family and fatherhood crisis is caused primarily or even significantly by fathers abandoning their families, beating their wives, and molesting their children. Irrefutable evidence indicates that it is driven almost entirely by divorce courts forcibly separating parents from their children and using these false accusations as a rationalization.

[…] What is ironic about these witch-hunts is the fact that it is easily demonstrable that the child abuse epidemic—which is very real—is almost entirely the creation of feminism and the welfare bureaucracies themselves. It is well established by scholars that an intact family is the safest place for women and children and that very little abuse takes place in married families. Child abuse overwhelmingly occurs in single-parent homes, homes from which the father has been removed. Domestic violence, too, is far more likely during or after the breakup of a marriage than among married couples.

Yet patently false accusations of both child abuse and domestic violence are rampant in divorce courts, almost always for purposes of breaking up families, securing child custody, and eliminating fathers. “With child abuse and spouse abuse you don’t have to prove anything,” the leader of a legal seminar tells divorcing mothers, according to the Chicago Tribune. “You just have to accuse.”

Among scholars and legal practitioners it is common knowledge that patently trumped-up accusations are routinely used, and virtually never punished, in divorce and custody proceedings. Elaine Epstein, president of the Massachusetts Women’s Bar Association, writes that “allegations of abuse are now used for tactical advantage” in custody cases. The Illinois Bar Journal describes how abuse accusations readily “become part of the gamesmanship of divorce.” The UMKC Law Review reports on a survey of judges and attorneys revealing that disregard for due process and allegations of domestic violence are used as a “litigation strategy.” In the Yale Law Review, Jeannie Suk calls domestic violence accusations a system of “state-imposed de facto divorce” and documents how courts use unsupported accusations to justify evicting Americans from their homes and children.

The multi-billion dollar abuse industry has become “an area of law mired in intellectual dishonesty and injustice” writes David Heleniak in the Rutgers Law Review. Domestic violence has become “a backwater of tautological pseudo-theory,” write Donald Dutton and Kenneth Corvo in the scholarly journal Aggression and Violent Behavior. “No other area of established social welfare, criminal justice, public health, or behavioral intervention has such weak evidence in support of mandated practice.”

Feminists confess as much in their vociferous opposition to divorce reform. A special issue of the feminist magazine Mother Jones in 2005 ostensibly devoted to domestic violence focuses largely on securing child custody.

Both child abuse and domestic violence have no precise definitions. Legally they are not adjudicated as violent assault, and accused parents do not enjoy the constitutional protections of criminal defendants. Allegations are “confirmed” not by jury trials but by judges or social workers. Domestic violence is any conflict within an “intimate relationship” and need not be actually violent or even physical. Official definitions include “extreme jealousy and possessiveness,” “name calling and constant criticizing,” and “ignoring, dismissing, or ridiculing the victim’s needs.”

For such “crimes” fathers lose their children and can be jailed. “Protective orders” separating parents from their children are readily issued during divorce proceedings, usually without any evidence of wrongdoing. “Restraining orders and orders to vacate are granted to virtually all who apply,” and “the facts have become irrelevant,” writes Epstein. “In virtually all cases, no notice, meaningful hearing, or impartial weighing of evidence is to be had.”

Trumped-up accusations are thus used to create precisely the single-parent homes in which actual abuse is most likely to occur. According to the Department of Health and Human Services (HHS), “Children of single parents had a 77% greater risk of being harmed by physical abuse, an 87% greater risk of being harmed by physical neglect, and an 80% greater risk of suffering serious injury or harm from abuse or neglect than children living with both parents.” Britain’s Family Education Trust reports that children are up to 33 times more likely to be abused in a single-parent home than in an intact family.

The principal impediment to child abuse is thus precisely the figure whom the welfare and divorce bureaucracies are intent on removing: the father. “The presence of the father . . . placed the child at lesser risk for child sexual abuse,” concludes a 2000 study published in Adolescent and Family Health. “The protective effect from the father’s presence in most households was sufficiently strong to offset the risk incurred by the few paternal perpetrators.” In fact, the risk of “paternal perpetrators” is miniscule, since a tiny proportion of sexual abuse (which is far less common than physical abuse) is committed by natural fathers, though government statistics lump them in with boyfriends and stepfathers to make it appear that incest is widespread.

Despite the innuendos of child abuse advocates, it is not married fathers but single mothers who are most likely to injure or kill their children. “Contrary to public perception,” write Patrick Fagan and Dorothy Hanks of the Heritage Foundation, “research shows that the most likely physical abuser of a young child will be that child’s mother, not a male in the household.” Mothers accounted for 55 percent of all child murders according to a Justice Department report. HHS itself found that women aged 20 to 49 are almost twice as likely as men to be perpetrators of child maltreatment: “almost two-thirds were females.” Given that “male” perpetrators are not usually fathers but boyfriends or stepfathers, fathers emerge as by far the least likely child abusers.” Stephen Baskerville “Divorced from Reality”, Touchstone Magazine, January/February 2009, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=22-01-019-f .