Înainte era tifosul, dizenteria și tuberculoza.
Astăzi este profesorul (de la educatoarele de grădiniță la venerabilii „mentori”), industria alimentară și cea de
divertisment. Supraviețuiești acestor calamități doar pentru a fi răpus mai tîrziu de cîteva idei de mărime și întrebuințare universală care te ajută să confunzi
adevărul, binele și frumosul cu ceea ce este acceptabil, comun, (aparent) inofensiv și neapărat nou.
Dar asta, cum am spus, se va întîmpla mult mai tîrziu. Vechile maladii îți scurtau viața într-un mod brutal și dureros. Noile epidemii ți-o lungesc și, în plus, te fac să te simți bine. Aproape că nici nu mai simți că trăiești, ceea ce desigur nu este întîmplător: cine simte că trăiește ar putea deveni curios, ar putea deveni interesat de posibilitatea unei vieți veșnice. Iată un gînd pe care bătrînul Zgîndărilă trebuie să-l împiedice cu orice preț.
Nici nu-i de mirare că speranța de viață a crescut: atunci cînd omul
încetează să mai trăiască frumos și în adevăr, nu-i mai rămîne decît să
trăiască bine.
Trăim într-o lume muribundă care nu mai speră în
nimic, crede în orice și oricine altcineva decît Dumnezeu și care nu iubește pe
nimeni decît pe sine.
Este firesc ca într-o astfel de lume să nu mai sărbătorim triumful Crucii, ci
Triumful Absidei (http://www.contributors.ro/cultura/triumful-absidei-un-cantec-la-moartea-lui-marin-gherasim-1937-2017/), biruința golului, a nimicului confundat cu smerenia, asupra plinătății de viață. Chipul Fiului întrupat, sursa imediată a oricărei speranțe, amenință să ne strice pofta de viață bună și să ne trezească dorința de viață adevărată. Prin urmare, trebuie șters de meșterii zugravi ai teologiei absenței lui Dumnezeu.
Nu este o teologie neapărat nouă, dar cel puțin este practică, satisfăcătoare și aparent inofensivă. La fel de inofensivă precum o absidă. Nu ca Împărăția Tatălui, care presupune riscul foarte real al lepădării acestei vieți atît de bune.