Republica Coreea a început să mă intereseze din
toamna trecută, de cînd am văzut excepționalul film al lui Na Hong-jin, The Wailing (Goksung). Bineînțeles că văzusem celelalte două remarcabile
realizări ale lui, The Chaser și The Yellow Sea. De altfel, cred că
oricine simte nevoia să vadă toate filmele acestui regizor imediat după ce a
văzut vreunul din ele. Dar în Goksung
locul dobîndește o fizionomie atît de clară, încît începi să simți că-l
cunoști, că-i aparții într-un fel. Na Hong-jin știe cum să-i dea locului
puterea de a te face să participi împreună cu personajele la o poveste care se
derulează în același timp pe ecran și în sufletul tău. În majoritatea filmelor
din vremurile noastre nu prea mai există personaje; dar cînd vorbim despre
filmele regizorului sud-coreean, aici nu prea mai există spectatori.
Asupra regizorului și în special asupra lui Goksung voi reveni peste cîteva zile cu
un text mai amplu, la care am lucrat mai mult sau mai puțin din momentul în
care l-am văzut sau, mai bine zis, chiar în timp ce-l vedeam. Revenind însă la
situația din Coreea, mă gîndesc la scandalul care a dus la demiterea
președintei țării.
Întrebarea pe care mi-o pun e dacă populația ar fi
fost la fel de revoltată de influența femeii șaman Choi Soon-sil (femeile sunt majoritare
în șamanismul coreean) asupra președintei Park Geun-hye dacă Choi ar fi fost
cinstită. Park, suspendată de parlament încă din decembrie anul trecut, a fost
demisă cu cîteva ore în urmă de Curtea Constituțională sub acuzația de șantaj,
mită și abuz de putere, fapte de corupție săvîrșite în complicitate cu Choi (https://www.nytimes.com/2017/03/09/world/asia/park-geun-hye-impeached-south-korea.html?_r=0).
Articolul din The
New York Times rezumă într-un mod util complicațiile politice legate de
demiterea lui Park, prăbușirea corespunzătoare a conservatorilor din Coreea și
ascensiunea nesperată a stîngii sud-coreene în condițiile unei puteri
legislative și judiciare inferioare celei a instituției prezidențiale. Rămîne
de văzut cum va influența acest eveniment percepția publică a șamanismului
coreean, care a reușit să supraviețuiască pînă acum atît confucianismului
elitelor coreene, cît și creștinismului catolic și neo-protestant (care a crescut
o dată cu țara, adică o dată cu spiritul capitalismului). Dacă ar fi să luăm
exemplul României, unde ortodoxia ar juca rolul șamanismului în Coreea, mi se
pare că vigoarea misionariatului apusean depinde de cea a ortodoxiei. Tabăra
evanghelică vede în ortodoxie principala piedică în calea evanghelizării. Dar
dacă lucrurile stau invers? Dacă tocmai ortodoxia permite o misiune de
evanghelizare, făcîndu-i pe oameni disponibili pentru Cuvînt în felul în care religiozitatea populară coreeană, cultivată de șamanismul „primitiv” a oferit edificiul pe care s-au construit zgîrie-norii evanghelismului de larg consum?
Predicatorii evanghelici își extrag entuziasmul
din siguranța mîntuirii, desigur. Poate că și-au păstrat siguranța, dar mie,
unul, mi se pare că de cînd Papacioc, Cleopa, Părăianu, Galeriu sau Stăniloae
s-au dus, parcă și-au cam pierdut din elan. Acuma, este clar că actuala
ierarhie și generație de „teologi” ortodocși sunt în stare de orice pentru a
salva Biserica și a împiedica apariția unui Galeriu ori Stăniloae. Așa că poate
că la rîndul nostru depindem de zelul fraților evanghelici pentru ca Dumnezeu
să ne miluiască din nou cu un teolog ortodox român vrednic de fiecare dintre
aceste atribute: teolog, ortodox, român.
Poate că șamanismul va fi din nou interzis în
Coreea de Sud, așa cum se-ntîmplă în Nordul comunist, lucru posibil în
condițiile apropierii anunțate a celor două state și cu o Chină ca pivot
politic, militar și economic al întregii Asii. Sau poate că nici nu va fi nevoie,
șamanismul retrăgîndu-se singur în zonele rurale îndepărtate.
De unde va fi scos de mușcăturile celui rău, care,
precum în Goksung, călătorește
pretutindeni. Nu ca un turist, ci ca un stăpîn al acestei lumi.