Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 10 martie 2017

Unde dai și unde crapă!



Republica Coreea a început să mă intereseze din toamna trecută, de cînd am văzut excepționalul film al lui Na Hong-jin, The Wailing (Goksung). Bineînțeles că văzusem celelalte două remarcabile realizări ale lui, The Chaser și The Yellow Sea. De altfel, cred că oricine simte nevoia să vadă toate filmele acestui regizor imediat după ce a văzut vreunul din ele. Dar în Goksung locul dobîndește o fizionomie atît de clară, încît începi să simți că-l cunoști, că-i aparții într-un fel. Na Hong-jin știe cum să-i dea locului puterea de a te face să participi împreună cu personajele la o poveste care se derulează în același timp pe ecran și în sufletul tău. În majoritatea filmelor din vremurile noastre nu prea mai există personaje; dar cînd vorbim despre filmele regizorului sud-coreean, aici nu prea mai există spectatori.
Asupra regizorului și în special asupra lui Goksung voi reveni peste cîteva zile cu un text mai amplu, la care am lucrat mai mult sau mai puțin din momentul în care l-am văzut sau, mai bine zis, chiar în timp ce-l vedeam. Revenind însă la situația din Coreea, mă gîndesc la scandalul care a dus la demiterea președintei țării.
Întrebarea pe care mi-o pun e dacă populația ar fi fost la fel de revoltată de influența femeii șaman Choi Soon-sil (femeile sunt majoritare în șamanismul coreean) asupra președintei Park Geun-hye dacă Choi ar fi fost cinstită. Park, suspendată de parlament încă din decembrie anul trecut, a fost demisă cu cîteva ore în urmă de Curtea Constituțională sub acuzația de șantaj, mită și abuz de putere, fapte de corupție săvîrșite în complicitate cu Choi (https://www.nytimes.com/2017/03/09/world/asia/park-geun-hye-impeached-south-korea.html?_r=0).
Articolul din The New York Times rezumă într-un mod util complicațiile politice legate de demiterea lui Park, prăbușirea corespunzătoare a conservatorilor din Coreea și ascensiunea nesperată a stîngii sud-coreene în condițiile unei puteri legislative și judiciare inferioare celei a instituției prezidențiale. Rămîne de văzut cum va influența acest eveniment percepția publică a șamanismului coreean, care a reușit să supraviețuiască pînă acum atît confucianismului elitelor coreene, cît și creștinismului catolic și neo-protestant (care a crescut o dată cu țara, adică o dată cu spiritul capitalismului). Dacă ar fi să luăm exemplul României, unde ortodoxia ar juca rolul șamanismului în Coreea, mi se pare că vigoarea misionariatului apusean depinde de cea a ortodoxiei. Tabăra evanghelică vede în ortodoxie principala piedică în calea evanghelizării. Dar dacă lucrurile stau invers? Dacă tocmai ortodoxia permite o misiune de evanghelizare, făcîndu-i pe oameni disponibili pentru Cuvînt în felul în care religiozitatea populară coreeană, cultivată de șamanismul „primitiv” a oferit edificiul pe care s-au construit zgîrie-norii evanghelismului de larg consum?
Predicatorii evanghelici își extrag entuziasmul din siguranța mîntuirii, desigur. Poate că și-au păstrat siguranța, dar mie, unul, mi se pare că de cînd Papacioc, Cleopa, Părăianu, Galeriu sau Stăniloae s-au dus, parcă și-au cam pierdut din elan. Acuma, este clar că actuala ierarhie și generație de „teologi” ortodocși sunt în stare de orice pentru a salva Biserica și a împiedica apariția unui Galeriu ori Stăniloae. Așa că poate că la rîndul nostru depindem de zelul fraților evanghelici pentru ca Dumnezeu să ne miluiască din nou cu un teolog ortodox român vrednic de fiecare dintre aceste atribute: teolog, ortodox, român.
Poate că șamanismul va fi din nou interzis în Coreea de Sud, așa cum se-ntîmplă în Nordul comunist, lucru posibil în condițiile apropierii anunțate a celor două state și cu o Chină ca pivot politic, militar și economic al întregii Asii. Sau poate că nici nu va fi nevoie, șamanismul retrăgîndu-se singur în zonele rurale îndepărtate.
De unde va fi scos de mușcăturile celui rău, care, precum în Goksung, călătorește pretutindeni. Nu ca un turist, ci ca un stăpîn al acestei lumi.