Pagini

Oameni și Locuri

joi, 2 martie 2017

Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta



O dimineaţă pîcloasă. Înălţat cu anevoie doar la o palmă deasupra caselor, soarele lumina difuz, înăbuşit, de parcă ar fi fost legat la ochi, de parcă ar fi avut un căluş în gură, de parcă ar fi fost legat de mîini şi de picioare, dar nu de-o bilă de fier, nu cu un lanţ gros, ci cu un cearşaf de ceaţă, de abur, un cearşaf strîns, răsucit şi înnodat în jurul lui. Părea că nu avea să se mai mişte de-acolo, stînd gata să se destrame în aburul din văzduh, cîte o scînteie închisă în fiecare vapor de apă precum fulgii de nea din globurile de sticlă.
Chiar în acel moment incert un băiat de vreo zece ani se-ntoarse de la joacă. La fel de stins ca soarele, chipul lui forma acum un oval nedesluşit, cu trăsături nedefinite, pregătit parcă să se dizolve la rîndul lui în văzduhul vătuit. Din ochii stinşi, ceţoşi, nu mai lumina nici un foc, nu mai ţîşnea nici o urmă din privirea lui vioaie care făcea pe oricine o întîlnea să zîmbească fără voie. Și de-abia plecase, îmbujorat, vesel, strălucitor, hotărît parcă să stoarcă soarele din buretul opac care absorbea acea dimineaţă. A revenit însă la scurtă vreme, intrînd în curte încet, ajungînd cu greu pînă la banca de sub peretele casei, pe care se lăsă absent. Nu părea să simtă vreo durere anume, dar cu toate acestea îţi puteai da seama imediat că ceva rău i se întîmplase. Privea în jurul lui cu detașarea celui care știe că nu mai face parte din lume.
Ieșit în prag fără nici o treabă anume, tatăl îl văzu. Speriat, se aruncă dintr-o dată asupra lui și-l strînse în brațe:
— Ce-i cu tine? Ce-ai pățit, ce ai?
Băiatul tăcea. Parcă nici nu respira, clipea doar foarte rar, de parcă n-ar fi clipit de fapt, ci ar fi încercat să înghită, să respire, să trăiască.
— Mă, ce ai, unde te doare, spune-mi! strigă tatăl căznindu-se să simtă în sperietoarea pe care o strîngea la piept, în trupul care părea umplut cu paie, sînge din sîngele lui, carne din carnea lui, oasele din oasele lui.
— Nimic, nu am nimic, șopti băiatul cu greutate, de parcă acelea ar fi fost primele sau ultimele cuvinte pronunțate vreodată. După care se hotărî să-i spună tatălui, într-un mod simplu, fără să spere la o vindecare, ori să aștepte vreo înțelegere:
— Vecinul mi-a smuls inima și a mîncat-o!
Tatăl înțelese. Strîngîndu-și încă fiul la piept, aruncă o ultimă privire spre gospodăria, grădina, livada, paradisul lor atît de modest, dar atît de rîvnit de vecinii lor puternici și respectați, adevărați stîlpi ai comunității. Dar ceața cuprinsese totul. Nu se mai vedea nimic. Tatăl se prăbuși la picioarele fiului său, care strigă cu un glas neașteptat de puternic:
— Tată! Tată, de ce m-ai părăsit?