Într-una din zilele trecute mă aflam în trenul
București-Suceava. De la casa de bilete mi s-a spus că nu se mai eliberează
bilete dus-întors cu întoarcerea „deschisă”, adică fără precizarea zilei de
întoarcere, cu condiția să te încadrezi în intervalul de grație de două sau
trei săptămîni. Într-adevăr, mulți dintre pasagerii care cumpărau astfel de
bilete aveau tendința să se întoarcă, ceea ce afecta grav profiturile
societății CFR. Așa că mi-am luat doar „dus”.
La Pașcani, mai precis la vreo doi kilometri de
gară, locomotiva s-a defectat. Am aflat asta indirect, de la niște angajați
CFR, navetiști, care și-au sunat un coleg aflat în tură pentru a afla ce se
întîmplă. Băieții erau băieți de băieți, evident, ca toată lumea care lucrează
în regiile de stat, așa că au vorbit cifrat. Imediat ce au aflat ce s-a
întîmplat, au coborît fără a mai spune cuiva care era motivul opririi în cîmp. Aveau satisfacția omului care deține informații prețioase
pentru că secrete.
Am mai rămas trei oameni în bou-vagonul destinat
de CFR transportului de călători. Probabil că singurul lucru care deosebește
acest tip de vagon de vagonul destinat transportului de boi este existența unei
cabine WC la ambele capete ale vagonului, dar și asta este o chestie relativă,
de vreme ce se-ntîmplă destul de frecvent ca ușa uneia dintre cabine să fie încuiată/blocată
pe toată durata călătoriei, în timp ce cealaltă cabină disponibilă să fie inutilizabilă
din cauză că a fost deja întrebuințată de un bou, încă din stația de plecare. Sau,
poate, de unul dintre băieții de băieți? Oricum, nu are nici o importanță. În
fond, cine ar avea nevoie de toaletă în scurtul interval de opt ore necesare
unui tren românesc pentru a parcurge cei patru sute de kilometri dintre
București și Suceava?
Bun, așadar din cinci negri mititei am mai rămas
trei. Așteptam. După vreun sfert de oră, o femeie în vîrstă care probabil că
s-ar fi descris ca „doamnă”, a izbucnit:„Dar cum se poate așa ceva, să ne lase
fără să ne spună nimic?” Un bărbat și atît, care părea că de-abia aștepta
prilejul, îi răspunde: „Păi, ce să ne mai mirăm, dacă Băsescu a distrus
transporturile...” Doamna se aștepta însă la un cu totul alt refren: „Cum
Băsescu? Păi, ce, Băsescu a stricat locomotiva? Nu l-ați văzut pe nenorocitul
ăla de Dragnea cum rîde?” Imaginea cu Dragnea rîzînd pe înfundate în timp ce
băga piulițele de la locomotivă în buzunarele salopetei m-a făcut să rîd
necontrolat, ceea ce mi-a atras o privire severă din partea „doamnei”. Nesigură
de rîsul meu, intimidată poate de privirea perplexă a celuilalt bărbat, femeia
a continuat împăciuitor în direcția numitorului comun al ticăloșiei românești
post-decembriste: „Iliescu, el e nenorocitul, de la el ni se trag toate.” Dar bărbatul
nu se lăsă: „O fi Iliescu, dar de cînd a fost Băsescu ministrul Transporturilor
a căzut CFR-ul.” Femeia dădea să revină la Dragnea, cînd tocmai apăru
șeful de tren să ne anunțe că vine un tren personal pe care, dacă doream, îl
puteam lua pînă la Suceava. Înlocuirea locomotivei avea să dureze încă o oră pe
puțin.
Într-adevăr, personalul a sosit imediat, oprind chiar
lîngă trenul nostru. Mă sui în primul vagon, unde îi regăsesc pe băieții de
băieți, care se-ntorseseră pe jos în gară pentru a lua acest tren despre care
știau, dar nu spuseseră nimănui nimic. Avuseseră niște informații „strategice”,
pe care le-au fructificat ca atare. Acum zăceau lăbărțați pe scaunele trenului,
vizibil obosiți. Așa că nu i-am mai întrebat ce voiau să facă cu șuruburile de la
locomotiva defectată.
Cu această ocazie, am înțeles și de ce în România
nu mai poți lua bilete de tren dus-întors cu întoarcerea „deschisă”: SNCFR nu
mai poate garanta nici măcar un dus.