Într-o lume din care Dumnezeu a fost alungat,
totul depinde de noroc: acesta este mesajul filmului Match Point (http://www.imdb.com/title/tt0416320/ ). Într-un univers absurd nu
există vină, deci nici ispășire. „Cel mai bun lucru este să nu te fi născut”, îi
răspunde criminalul duhului unei victime, citîndu-l pe Sofocle. Fiind absurdă și
violentă, viața oferă oricum o formă de ispășire prin suferința la care suntem
expuși.
Nu poate exista sens dacă nu există speranță, și
nu poate exista speranță dacă nu există dreptate: „It would be fitting if I were apprehended and
punished. At least there would be some small sign of justice. Some small... measure
of hope for the possibility of meaning.”
Nu cred că Woody Allen este perfect convins de
justețea acestei poziții, reluată de Chris Wilton în cîteva rînduri de-a lungul
filmului. S-ar putea mai degrabă să o verifice cu fiecare film, și chiar în fiecare
interviu, precum cel acordat părintelui Robert E. Lauder pentru revista Commonweal Magazine (https://www.commonwealmagazine.org/interview-woody-allen):
„I feel that
one can come up with all these rationalizations and seemingly astute
observations, but I think I said it well at the end of Deconstructing Harry:
we all know the same truth; our lives consist of how we choose to distort it,
and that’s it. Everybody knows how awful the world is and what a terrible
situation it is and each person distorts it in a certain way that enables him
to get through. Some people distort it with religious things. Some people
distort it with sports, with money, with love, with art, and they all have
their own nonsense about what makes it meaningful, and all but nothing makes it
meaningful. These things definitely serve a certain function, but in the end
they all fail to give life meaning and everyone goes to his grave in a
meaningless way.”
Mi se pare că nici măcar Chris nu este total
convins: invocă formula „planul mai larg” al lucrurilor, („The innocent are sometimes slain to make way for a
grander scheme”), pentru a justifica uciderea bătrînei vecine. Nu cred că acest „plan mai vast”
se referă la propriul lui plan; acesta era de altfel improvizat, stîngaci și
complet neprofesionist, după cum i-o spune, cu un aer de reproș parcă, chiar spiritul
Nolei, amanta: „Prepare to pay the price, Chris. Your actions were clumsy. Full
of holes. Almost like someone begging to be found out.” Planul
lui era atît de slab încît avea nevoie de foarte mult noroc pentru a reuși.
Probabil că Rod Dreher are dreptate atunci cînd
notează că „Allen
keeps making the same movie over and over again, from a philosophical point of
view, because I think he’s realized that the only way he’ll ever find what he’s
looking for is if he accepts God, and he either cannot or will not allow for
that possibility.” (http://www.beliefnet.com/columnists/roddreher/2010/04/life-tortures-woody-allen.html)
Nu este exclus ca Woody Allen să reia povestea universului absurd și indiferent doar pentru
a se convinge, așa cum unii credincioși au nevoie să-i convingă pe cei din jur
pentru a-și întări propria lor credință. Faptul că protagonistul este atît de
respingător încît ajunge să-ți facă greață, după cum remarcă tot Rod Dreher (http://touchstonemag.com/merecomments/2006/10/adultery_ends_b/),
arată că Allen refuză de fapt un univers indiferent. David Mills
observă convingător:
„At the end
of the movie, the young man realizes that he is suffering the effect of a
godless world, in which what were once thought sins still have consequences but
without the possibility of redemption, and though I don’t think the
philosophical scenes quite come off, Allen deserves some credit for trying.
Seeing the man suffer the wages of sin is not so viscerally satisfying as
seeing him beaten by a chivalrous father, but he does not end happily, and we
all know why.” (http://touchstonemag.com/merecomments/2006/10/adultery_ends_b/)
De fapt, într-o lume lipsită de sens, norocul nu
înseamnă nici el nimic: borfașul care găsise verigheta bătrînei ucise de Chris
a sfîrșit cîteva zile mai tîrziu, ucis la rîndul său de cineva. Chris chiar
pare să fie un om norocos, de vreme ce verigheta îi oferea alibiul perfect. Dar atunci de ce este atît de abătut la final,
cînd erau cu toții în apartament, tocmai întorși de la spital de unde o
aduseseră pe Chloe, soția lui Chris, cu bebelușul lor? Era măcinat de
remușcări? Îngrijorat ca va fi prins? Sau era nefericit pentru copilul nou-născut? Pentru că
într-o lume în care doar norocul contează (, „I don't care if he's great. I
just hope that he's lucky” răspunde fratele lui Chloe observației optimiste a
tatălui lor), să te naști este cel mai mare ghinion.
Desigur, sunt posibile și alte lecturi. De pildă,
una făcută din perspectiva „liantului dintre slăbiciunea omenească şi
solidaritate” tema altui film de Woody Allen care-i trezise interesul dlui
Teodor Baconschi cu vreo zece ani în urmă (http://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/un-domn-cu-ochelari).
Personal, nu sunt sigur că această temă este „prin excelență teologică”, cum o
vede dl Baconschi, dar este adevărat că ea aparține sferei teologice prin
relația slăbiciunii cu păcatul și a solidarității cu iubirea.
În orice caz, Match
Point are ceva important de spus despre slăbiciune și solidaritate:
„Nola...it
wasn't easy. But when the time came, I could pull the trigger. You never know
who your neighbors are till there's a crisis. You can learn to push the guilt under
the rug and... go on. You have to. Otherwise it overwhelms you.”
Chris își recunoaște semenii, iar „resortul
solidarizant”, ca să folosesc formula memorabilă a dlui Baconschi, îl ajută
să-mpingă vina sub preș. Semenii lui sunt oamenii mai bogați decît el, mai
educați decît el, dar la fel de lipsiți de conștiință („one reason for the fascination of Woody Allen's
"Match Point" is that each and every character is rotten. This is a thriller
not about good versus evil, but about various species of evil engaged in a
struggle for survival of the fittest -- or, as the movie makes clear, the
luckiest.” http://www.rogerebert.com/reviews/match-point-2006)
Diferența dintre o lipitoare și o gazdă este că
pentru lipitoare totul depinde de care parte a fileului cade mingea. Gazda își
închipuie că fileul și mingea fac parte doar dintr-un joc. Așa și este. Însă din
momentul în care lipitoarea intră în joc, jocul înlocuiește viața. Viața nu mai
este decisă de deciziile noastre, ci de noroc. De norocul celui care vrea să se
joace cu viețile noastre.
Lipitoarea 1 (Chris) dă peste Lipitoarea 2 (Nola),
care se ocupa deja de gazdă. Lipitorile sunt atrase una de alta, ceea ce ține
de ordinea naturală a lucrurilor. Unii ar putea vedea în asta chiar o formă de solidaritate. Desigur, să se joace chiar în casa gazdei nu
era tocmai o dovadă de profesionalism, iar Lipitoarea 2 o previne pe Lipitoarea
1 în consecință. Lipitoarea 2 nu pricepe avertismentul reverului violent de la
masa de ping-pong, așa că nu-i rămîne decît să încaseze și „mingea” decisivă
expediată de pușca de vînătoare atunci cînd încearcă să o lucreze pe
Lipitoarea 1, devenită între timp gazdă prin căsătoria cu Chloe. Verigheta
vecinei, bătrîna ucisă pentru a păcăli arbitrul, cade de partea bună a fileului.
De partea victimei. Match point.
Tot de partea victimei a căzut mingea și pe
terenul de joc în care a fost ținută România în ultimul sfert de secol. Dar
asta nu pentru că românii au avut ghinion, ci pentru că au refuzat să-și
recunoască semenii, vorba aia. Nu doar pentru că unii dintre aceștia semănau
cu vechii turnători, iar alții cu noii turnători; unii cu DNA-ul, alții cu
serviciile; unii cu elita, alții cu ierarhia BOR. Problema este că majoritatea
celor care s-au grăbit să-și declare solidaritatea cu România avea costume de
jucători. În tot acest timp, românii au crezut că se află în tranziție. De
fapt, fuseseră înscriși în turneu.