„Căci ceea ce la oameni
este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15)
România este un caz
special în multe privințe. E atît de specială încît ai putea spune că este
altfel. Ar merita scrisă o carte despre asta. Bine, una chiar a fost publicată,
dar toată lumea a uitat-o. Asta și pentru că oamenii o știau deja pe de rost,
mesajul ei fiind deosebit de popular după 1990.
România reprezintă un
caz particular în chestiunea religioasă, de pildă. Dacă pentru tot restul lumii
identitatea creștină a unei persoane trebuie susținută de un set de convingeri
și comportamente conforme învățăturii creștine, în România nu trebuie decît să fii român. Sau
cel puțin să ai un strămoș român. Paler afirma că este creștin ortodox, dar nu
crede în viața veșnică; Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade, se
declara creștin ortodox, dar preciza că nu crede în Dumnezeu. Andrei Pleșu … în
fine, Andrei Pleșu rămîne creștin ortodox chiar dacă s-ar declara hindus. Pe
bune, cum să fie Andrei hindus? Au nu știați oare că Andrei este Apostolul
românilor?
După cum amintea atît de
emoționant un director al postului de radio Trintas și al agenției de știri
Basilica, „la noi în țară, Sfântul Andrei
se bucură de o cinstire deosebită, fiind considerat Ocrotitorul României,
deoarece el a adus Creştinismul pe meleagurile noastre, de aceea mai este numit
şi «Apostolul Românilor»” deoarece
„dintre
toate mărturiile legate de prezența Sfântului Apostol Andrei în părțile
noastre, cea mai valoroasă este socotită a lui Eusebiu de Cezareea, un autor de
mare prestigiu în cunoașterea creștinismului primelor secole. Mai mult, afirmația
sa este bazată pe o tradiție veche, întărită și de mărturia lui Ipolit al
Romei, contemporan cu Origen, care spune că Sfântul Andrei «a vestit (Cuvântul
Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia,
fiind legat în picioare de un măslin, şi este înmormântat acolo». Aceste date
ale istoriei mărturisesc adevărul că cel care a adus Creştinismul în părţile
noastre este Sfântul Apostol Andrei.” (http://ziarullumina.ro/sfantul-andrei-apostolul-romanilor-117889.html)
Este limpede că Sfântul
Andrei nu ar fi adus Creștinismul (cu majusculă, se-nțelege, deoarece este adus
de un Apostol) în părțile noastre dacă nu l-ar fi chemat Andrei, deoarece
Andrei este un nume românesc tradițional deoarece este apostolic. Iar, dacă îl
chema Andrei, cu siguranță că Apostolul era român, deoarece Andrei este un nume
românesc și deoarece este creștin, Andrei era Apostol.
Principiul funcționează
atît de bine încă în urma vizitei sale în România pînă și papa Ioan Paul al
II-lea a devenit creștin, în ciuda faptului că nu-l chema Andrei. Chiar ar fi
fost păcat de el, era prea simpatic ca să rămînă polonez pînă la sfîrșit. Atît
de creștin încît pînă la urmă n-au avut încotro și l-au canonizat. Să fie
acesta motivul real al recentei vizite a Patriarhului Chiril?
Există, fără îndoială,
și cercuri mai exigente unde criteriile sunt respectate cu fervoare mistică, iar
calitatea de român nu are nici o relevanță din acest punct de vedere. De fapt, aceasta
constituie un veritabil impediment, care ar putea fi depășit doar printr-un
doctorat la Golden
Triangle College, Kingsman University. Cu o singură excepție,
totuși: este suficient să-ți placă Andrei Pleșu, orice ar spune acesta. Să fim
serioși, ce-i frumos, profund și vag transcendental pînă și lui Dumnezeu îi
place.
În ciuda așteptărilor, ultimele
două duminici au reprezentat pentru o mare parte a clerului un prilej de bucurie:
pasajul referitor la Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr din Luca, capit. 16 ne
amintește cît de sărac este clerul, în special ierarhia, și cît de nemilostiv
este laicatul. Samarineanul milostiv de alaltăieri răsucește cuțitul în rană,
amintindu-ne de untdelemnul, vinul și dinarii pe care ar fi trebuit să le
aducem gazdei casei de oaspeți în special acum, de cînd gazda și-a făcut o casă
nouă de oaspeți, mai încăpătoare („Toate catedralele mitropolitane din
provinciile româneşti sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală
patriarhală” http://catedralaneamului.ro/_dev/).
Morala capitolului 16 din Luca este că nu-i
putem sluji și lui Dumnezeu, și lui mamona. Este limpede că cine-i slujește lui
mamona nu ajunge să stea la poarta nimănui. Cine slujește lui mamona are porțile
sale și alții stau la porțile lui. La porțile mamonei stau cei care nu i-au slujit
lui mamona.
Dar cît de sărac era
Lazăr, de fapt, și cît de bogat este Bogatul? Un om care încă mai are un nume
nu poate fi chiar atît de sărac. Un om care încă mai are un nume este un om,
iar un om valorează mai mult decît lumea întreagă. Bogatul, în schimb, nu are nume. Mai
precis, numele lui este „lumea”. Lazăr stă la porțile „lumii” așa cum slujitorii
mamonei vor sta la porțile Împărăției, unde nu vor putea intra. Pentru că
atunci cînd au iertat, au iertat de la ei. Cînd au dat, au dat de la ei. Cînd
au crezut, au crezut de la ei. Au fost credincioși în bogăția lor, în bunătatea
lor, în credința lor, stăpînii unei lumi care nu le aparținea.
„Iată, stau la ușă și
bat” (Apocalipsa 3:20). Hristos bate
la ușa omului, la ușa oricui mai are un nume. În România, însă, pînă și hambarele
au nume. La fel de mari și de încăpătoare ca hambarele pe care le numesc. La
fel ca porțile Bogatului nemilostiv, sau ca cele ale Bogatului căruia i-a rodit
țarina (Luca 12, 16:34), numele
acestea rămîn însă închise omului. Ele se deschid doar lumii.