Pagini

Oameni și Locuri

sâmbătă, 10 februarie 2018

Mița și Mitu



Că să nu fiu greșit înțeles, mă grăbesc să declar încă de la început că eu, unul, țin cu Mița. Desigur, nu sunt atît de ipocrit încît să nu recunosc că țin puțin și cu Mitu. Dar nu țin deloc cu Me Too. Nu pentru că aș fi intimidat de declarația belicoasă a doamnei Magda Cârneci, potrivit căreia „bătălia femeilor de-abia începe!” Afirmația vizează „receptarea autoarelor și rolul lor în literatura noastră contemporană” și a fost făcută în cadrul emisiunii „Timpul prezent în literatură” din 9 februarie 2018 (https://radioromaniacultural.ro/timpul-prezent-in-literatura-3/).
Într-o comunitate de români din străinătate trăia și probabil că încă mai trăiește un om deosebit de respectat. Dorind o confirmare, un prieten a declarat brusc în timp ce discuta cu un mic grup de oameni din comunitatea respectivă că „pentru voi, X este un mit”. După o scurtă tăcere, cineva din grup a răspuns: „Nu, nu-l cheamă Mitu. Îl cheamă ....” O scenă memorabilă, care dovedește inconsistența miturilor în fața lui Mitu.
Ideea de a profita de mișcarea Me Too pentru a rediscuta meritul literaturii scrise de femei poate fi riscantă, și poate afecta mai degrabă receptarea acestei literaturi. Este literatura femeilor o literatură a victimei în primul rînd? Chiar dacă ar fi așa, este obligatoriu ca o literatură a victimei să fie o bună literatură? Sper ca vocabularul doamnei Michailov, limitat la seria „traumă-tatăl-repoziționare”, să contribuie la justa receptare a autoarelor. Mă tem însă că riscă mai degrabă să o transforme pe Mița într-un mit. Unul în care Mița nu-l va mai întîlni niciodată pe Mitu.