Nu ne atingeți!

„Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica.

Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule)

Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.

Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei.”

(Ioan, 20: 15-18)

Nu știu dacă doamna Eugenia Vodă își distruge emisiunile cu premeditare; nu-mi dau seama dacă o face involuntar sau dacă este modul domniei sale de a se răzbuna pe invitați, pe telespectatori sau doar pe viață, în general. Poate că nu și-a propus decît să fie ținută minte de oameni, chiar dacă asta a însemnat să fie detestată de orice om normal care i-a urmărit oricare dintre emisiuni fie doar și pentru cîteva clipe.

Nu știu dacă există măcar o singură ediție coerentă în cadrul emisiunii Profesioniștii; adică o ediție în care invitatul să apuce să spună ce are de spus, ori să răspundă la întrebare înainte de a fi întrerupt de altă întrebare, ori să reușească să ofere propriul lui răspuns, diferit de cel impus de doamna Vodă. Sau dacă există vreo singură emisiune a cărei coerență să nu fie definitiv distrusă de modul aberant și complet aleatoriu de editare și montaj, în care succesiunea de întrebări și răspunsuri să nu fie decupată și rearanjată de parcă ar fi vorba de replici din emisiuni diferite, nu doar cu invitați diferiți, ci aflați, în plus, și în etape diferite ale vieții lor. Emisiunea doamnei Eugenia Vodă îmi pare un colaj dadaist în care diverse secvențe legate de biografia, impresiile și performanțele invitatului sînt scoase și expuse la întîmplare. Dar poate că pînă și în acest caz ar mai fi existat o urmă de sens, dacă acesta nu ar fi fost în prealabil temeinic tocat cu blenderul veritabilei Furii, hotărîtă să-i pedepsească exemplar pe toți cei care îi intră în studio.  

Din aceste motive, nu am reușit să rezist pentru a urmări integral nici una dintre emisiunile care m-au interesat în mod special (cu Dinică, Dem Rădulescu și cu Andrei Pleșu, marii noștri actori de ieri, respectiv de astăzi). Cu toate acestea, găsesc totuși resurse de naivitate și încredere pentru a urmări emisiunile mai noi, în speranța că atenția și voinţa doamnei Vodă de a-i face pe invitați să spună doar ce le sugerează au mai slăbit cu vîrsta. Bineînțeles, mă înșel de fiecare dată.

Chiar și așa, nu am putut să nu fiu impresionat de ultima emisiune, de sîmbătă 28 aprilie, cu doamna regizor și scenarist Adina Pintilie (https://www.youtube.com/watch?v=vW4XvryzUDE). În arhiva emisiunii de pe TVR1 înregistrările sînt postate cu un decalaj de o lună, așa că voi reveni poate cu unele observații peste o vreme, la momentul postării acestei emisiuni.

Deocamdată vreau doar să remarc sinceritatea impresionantă a doamnei Pintilie. Nu în sensul unor dezvăluiri intime, conotația imediată a cuvîntului „sinceritate” în mentalul colectiv de astăzi, și cu atît mai previzibilă în urma filmului Touch Me Not. Aici mă refer la sinceritate ca deschidere. Adică de încercarea și dorința de a deschide fereastra în ambele sensuri: atît spre în afară, cît și spre înăuntru. Pe Adina Pintilie o crezi, chiar dacă nu ești de acord cu ea.

De ce să o crezi? Pentru că toți ceilalți (politicienii, elita, ierarhia B.O.R.) fie mint, fie nu cred în lucrurile pe care le afirmă. Credem în cei care cred în ceea ce spun, chiar dacă ceea ce spun ei nu este adevărul. Cînd nimeni nu mai crede în nimic, ci doar, în cazul cel mai fericit, îi crede pe cei care credeau cîndva, tinzi să crezi în oricine crede acum în ceva de acum.

Prin credință, ceea ce nu este adevărul devine ceva adevărat. Dacă eroarea evidentă poate întemeia o credință puternică, precum în cazul unor forme de schizofrenie sau în cel al sectelor fanatice, cu atît mai mult o pot face fragmentele de adevăr. Erezia greșește nu pentru că este o minciună, ci pentru că nu este decît un fragment de adevăr. Erezia este în același timp o credință falsă și o credință falsă.

Orice credință poate muta munții. Pînă și credința greșită poate muta munții, ridicîndu-i uneori din marea indiferenței și nepăsării. Numai necredința nu-i poate mișca, lăsîndu-i să se erodeze, să se prăbușească. Necredința poate doar să prefacă munții în praf și pulbere.

Nu cred că praful și pulberea în care ne complacem ne îndreptățesc să respingem deschiderea pe care ne-o oferă Adina Pintilie. Avem oare ceva de oferit la rîndul nostru?

Cu toții avem icoane, dar cîți dintre noi mai avem și ferestre? Cîți dintre noi îi vedem pe cei care plîng și-l caută pe Domnul? Cîți dintre noi mai plîngem și-L mai căutăm?         

Mănăstire într-un picior...

Mă bucur să aflu că un preot ortodox construiește o mănăstire ortodoxă românească lîngă Londra (http://adevarul.ro/locale/baia-mare/preotul-ridica-londra-manastire-ortodoxa-anglia-doar-terenul-costat-1-milion-lire-sterline-1_5ae59406df52022f755f0850/index.html). Un preot ortodox român, ăsta ar trebui să fie un lucru bun. În orice caz, tot mai bine să o facă un preot decît un întreprinzător local. Pentru că un întreprinzător local ar fi în stare să construiască lîngă mănăstire și cîteva anexe: de pildă, o farmacie, o spălătorie auto și un mall. După care ar vinde totul unui om de afaceri chinez. Pe cînd un preot ortodox ar face pe lîngă mănăstire o farmacie ortodoxă, o spălătorie auto ortodoxă și un mall. Un mall ortodox, firește. Toate la etajul 9 al următoarei catedrale a mîntuirii neamului. După care le-ar dărui unui om de afaceri român. De pildă, Patriarhului Daniel.

Bineînțeles, tot timpul apar oameni de rea-credință. Eu, unul, m-am săturat de acești indivizi roși de invidia față de reușitele altora, care ar merge atît de departe încît să sugereze că proiectul mănăstirii de lîngă Londra este o schemă tipică de „luat banii de pă fraieri” și totodată un mod de a rezolva cazarea confortabilă și gratuită pentru băieții deștepți din sistem. Cînd de fapt este vorba numai și numai de nevoile spirituale ale londonezilor – români, neromâni, ortodocși, neortodocși, oameni, neoameni, draci sau extratereștri, oricine ar fi ei, numai din Londra să fie. Căci B.O.R. nu se uită la fața omului. Ci doar la chipul de pe dinar (Matei, 22: 15-22). Mă rog, de pe liră. Dacă-i sterlină, asta e, să fie primit! 

Da, și nu ar trebui să luăm în seamă nici vocile acelor veșnic bombănitori, îmbătrîniți în propria neîmplinire, care observă că în perioada înfloritoare a creștinismului mănăstirile se întemeiau departe de orașe. Acești critici anacronici nu par să fie capabili să înțeleagă simplul fapt că în această perioadă de secularizare prezența creștinilor trebuie să fie cu atît mai prezentă pentru că omul de astăzi este absent, iar noi sîntem prezenți, și trebuie să fim prezenți cu atît mai mult în cetate, pentru a..., pentru ca să..., pentru că, uite, dacă sună Preafericitul și noi umblăm aiurea pe la Harrods?

Viață scurtă

Viața scurtă ca un răsărit

supraviețuiește soarelui,
luminînd întunericul;

o viață ca o sonată

supraviețuiește muzicii,
încîntînd tăcerea;

viața într-un cuvînt

răsare mereu,

un encore reluat da capo

cerut de soare,

cerut de muzică,

cerut de cer și de pămînt.

Doar noi cerem viață lungă.

La suprafața poeziei

La stația de metrou nu se vinde poezie.

Se vînd roșii, banane, struguri, citrice.

Poezia se vinde la librărie.

Vorba vine. De vîndut, poezia se vinde doar la marile librării.

La stația de metrou se vînd doar alimente ieftine și perisabile.

La marile librării se vinde poezia scumpă și neperisabilă.

La stația de metrou nu se vinde poezie,

dar se vinde verdeață, se vinde ștevie, leurdă, leuștean,

ceea ce este oricum mai aproape de poezie

decît volumele plastifiate din marile librării.

Ce poezie este cea care nu miroase,

care nu respiră,

ce poezie este poezia lucioasă?

Poezia nu se cumpără.

Poezia nu se vinde.

Poezia se pipăie.

Poezia miroase.

 

Poezia miroase a verdeață, a metrou,

miroase a ziua de azi,

păstrată în vers pentru mai tîrziu,

pentru cînd ne-o fi foame.

Combinări de n luate cîte K

Burleanu este președinte.

Daniel este președinte (în fine, patriarh).

Iohannis este președinte.

Elementele sînt importante, desigur. Dar importanța lor derivă din importanța mulțimii din care sînt luate. În acest caz, din mulțimea președinților.
Dar dacă mulțimea președinților este la rîndul ei element al unei alte mulțimi, despre care nu știm nimic? Dacă este un element dușmănos?

Good Time

Tocmai am ascultat la Radio România Cultural un medalion emoționant dedicat lui Cezar Ivănescu. Vocea Ioanei Greceanu, evocînd prezența poetului, a însemnat o veritabilă chemare, căreia poetul i-a răspuns: l-am putut auzi pe Cezar Ivănescu recitînd „Gîndul”.

Din nefericire, nici bine nu s-a stins vocea poetului, cînd realizatorul emisiunii a difuzat o muzică pe care nu vreau să o calific. Puteți să o faceți dumneavoastră, este vorba despre această piesă: https://www.youtube.com/embed/H7HmzwI67ec

„Plângi Gândul morţii ca un frate geamăn/ pe cine mai duci tu de mână, frate?” continuă zglobiu prin „Let's hang out if you're down to get down tonight/ 'Cause it's always a good time”.

Piesa celor de la Owl City nu a apărut în mod întîmplător, pentru că cineva a apăsat aiurea pe un buton. Cultura trebuie făcută praf, ca nu cumva potențialul ei salvator să ajungă la oameni. Faptul că lucrurile cu sens sînt împachetate în ambalaje fără sens îi deranjează pe prea puțini dintre noi. Luptăm cu toții împotriva inculturii, înarmîndu-ne cu tot arsenalul pe care anticultura ni-l pune la dispoziție.

Ca de obicei, preferăm răul cel mai mic.

Dar dacă el ne preferă pe noi?

Hai să fim oameni: medicii nu au primit decît bani!

Confuzia este larg răspîndită în rîndul medicilor din România, care, deși s-au bucurat de minore creșteri salariale, nu au primit și recomandări în ce-i privește pe pacienți:

„Nu știu ce să mai cred”, declară indignată o doctoriță, medic specialist la un spital bucureștean. „Tocmai îmi număram liniștită banii. După doar trei zile, cînd tocmai ajunsesem cam pe la jumătatea teancului de bancnote, mă trezesc cu un telefon de la un pacient care dorea o programare. Nici nu știu cine era, numele nu-mi era familiar, în orice caz nu era nici domnu Gogu, nici Tănțica, așa că probabil că era vreo greșeală. Sigur l-aș fi recunoscut după voce! Oricum, nu mi-a zis nici măcar dacă era recomandat de cineva. Bineînțeles că i-am închis telefonul, tîmpitu’ dracului. Mi-e groază cînd mă gîndesc că am uitat unde am rămas cu număratul și trebuie să o iau de la început. Nu mi-e de alta, dar uite că vine 1 Mai și eu tot număr la bani, ca proasta. Dar, asta-i viața: pacienții își închipuie că noi nu am fi decît niște mașini de numărat bani, nu niște simpli oameni, la fel ca ei.”

Religia cu euri

Împotriva religiei bio (vezi https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2018/04/religia-bio.html), voi pleda pentru religia cu euri.

Religia cu euri este întemeiată de Cel care a spus „Eu Sînt Cel ce Sînt.” Religia cu euri are un „eu” fundamental în ea. Religia cu euri este în mod necesar fundamentalistă.

Religia bio este întemeiată de mine, de fiecare dată cînd spun „eu fac ce voiesc”, „eu sînt cine voiesc”.

Religia bio este o religie tolerantă. Pentru că în religia bio toată lumea face ce vrea și este orice vrea oricine.

În religia bio eu sînt orice voiești tu și fac orice voiești tu. Cu o singură condiție: să nu vrei și să nu faci ceva cu euri.

Religia bio

A fost frumoasă discuția de aseară despre credința la români de pe Radio România Cultural (https://radioromaniacultural.ro/timpul-prezent-credinta-la-romani/). Și instructivă, desigur, dar mai ales frumoasă. Vorba unui fost pușcăriaș despre Țuțea: „Nu înțelegeam nimic, da’ vorbea așa de frumos...” Nu pot să nu-l citez aici și pe domnul Andrei Pleșu:

„Cu asemenea interlocutori, dialogul și construcția intelectuală sînt oricînd posibile. Cu două condiții – spune Andor Horváth: «intenții curate» și «minte sănătoasă». Aferim!” (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/andor-horvath-si-problema-identitatii-1?utm_campaign=adevarul.ro)

Zic și eu: Halal! Doar o minte bolnavă ar putea pune în discuție bunele intenții, ori ascuțimea minții participanților la dialogul de aseară. Nu pot, totuși, să nu-mi exprim unele nedumeriri. De pildă, în legătură cu procentele: cifrele indicate de CURS în octombrie 2017 sînt oarecum diferite de cele prezentate de Fundaţia Friedrich Ebert România în cadrul dezbaterii de aseară. Astfel, dacă potrivit realizatorului indexului Ebert, „doar 27% dintre cetățeni consideră necesar referendumul (despre familie)”, Centrul de Sociologie Urbană și Regională susține că „83% dintre români au răspuns că vor vota împotriva legalizării căsătoriilor dintre persoane de același sex.” (http://ziarullumina.ro/majoritatea-romanilor-sustin-familia-traditionala-129686.html). Cine compară datele și interpretările celor două studii va observa poate și alte diferențe.

Dar pe mine m-au mai mirat și alte lucruri, cu atît mai mult cu cît eram convins nu doar de intențiile curate, ci și de mintea sănătoasă a realizatorilor emisiunii și a invitaților lor. Sunt convins în continuare. Adică, să fim serioși, la umbra domnului Pleșu nu pot crește decît ființe curate sufletește, sănătoase la cap și, mai ales, creștine. În fine, religioase. De pildă, m-a mirat faptul că din diferența de 5% dintre cei care se declară religioși (cuvîntul „creștin” a fost evitat cu grijă pe tot parcursul emisiunii) și cei care cred în Dumnezeu, s-a extras un procent însemnat de oameni care, deși sunt religioși, nu cred în Dumnezeu. Pentru ca apoi să se generalizeze, afirmîndu-se că cei care se declară religioși o fac doar pentru că doresc să aparțină de o comunitate (la momentul potrivit o inflexiune a vocii, o sintagmă în engleză cu accent transatlantic vine să ne inspire încredere, rather reassuring, că, uite, mai e cineva în România care a auzit de Grace Davie);

— m-a mirat să aud că toți acești „religioși” (de care nu aveam habar, chiar credeam că trăiesc într-o țară creștină, împreună cu alți creștini) sînt religioși doar în mod inerțial („am fost botezat, asta e, îmi duc crucea, deci mă voi și cununa și poate că mă voi și înmormînta religios”);

— mi s-a părut surprinzător să aflu și că în timp ce creșterea numărului celor care cred doar pentru a aparține a produs în alte țări îngrijorări în legătură cu viitorul creștinismului (bibliografia pe această temă este uriașă, dar pentru cei grăbiți iată un material revelator https://tif.ssrc.org/2010/08/30/belonging-without-believing/), în cadrul emisiunii de aseară atît îngrijorările, cît și speranțele erau legate doar de viitorul mișcării LGBT, „amenințată” de referendumul pe tema familiei;

— m-a nedumerit insistența cu care că s-a făcut din apartenența la religie (încă o dată, creștinismul este un cuvînt riscant, periculos) un efect al „manipulării” (termenul îmi aparține, dar asta e ideea) orelor de Religie: „ora de Religie setează anumite așteptări cu privire la normalitate.” (subl. mea, G. F.)

— că există „o falie între valori și practică.” Bine, problema aceasta poate fi pusă fie în termenii relației dintre cerul înstelat și legea morală, fie în termenii harului și păcatului (vezi Romani, capitolul 7), fie în cei ai relației dintre realitate și iluzie, respectiv dintre Unul și Multiplu, fie în termenii condiționărilor culturale. Mă rog, Radio-Culturale. Ultimul caz este evident cel preferat de lumea de astăzi, din simplul motiv că, aici, problema dispare cu totul.

Vă rog să-mi mai permiteți o ultimă nedumerire: cum poți pretinde comportamente etice de la o credință pe care ai definit-o în prealabil, timp de aproape trei decenii, doar ca pe o mireasmă, ca pe o aromă, ca pe ceva care, în mod hotărît, nu are nimic de-a face cu adevărul? Cum îi poți cere cuiva să-și asume o credință pe care ai definit-o ca pe ceva relativ, ca pe un fenomen cultural universal? Cum îi poți cere cuiva să-și respecte dumnezeul după ce i-ai spus că toți dumnezeii merită respectați în mod egal? Bineînțeles, domnul Pleșu nu a obosit să ne explice lucrul acesta. Din păcate, se pare că doar persoanele oneste și inteligente l-au înțeles cum se cuvine.

Aș fi avut mai multe de spus, dar atunci cînd vorbești de unul singur e bine să fii scurt și la obiect. Altfel, lumea ar începe să creadă că vorbești de unul singur. Ar putea crede că te-ai stricat la cap, sau că nu ai intenții curate. Resentimentarule!

În încheiere, aș vrea să spun că modul pervers în care s-a realizat aseară delegitimizarea referendumului pe tema familiei nu mă surprinde. Sugestia explicită că românii nu au dreptul să pună problema referendumului pentru că nu sunt cu adevărat religioși (de vreme ce nu sunt cu adevărat credincioși) era firească în contextul unei culturi educată de cei mai mari sofiști din cultura română. La urma urmei, au ajuns atît de buni tocmai pentru că au crescut la școala ultimului platonician din cultura noastră, pe care l-au frecventat doar pentru a-i șterpeli tehnica de moșire. Nu a adevărului, ci a falsității.

Nu mă surprinde nici concluzia emisiunii, anume că dacă românii ar pune cu adevărat problema în termeni religioși, atunci ar admite căsătoria homosexuală, întrucît religia (în fine, creștinismul, dar chiar nu știu de ce realizatorii și invitații aveau dificultăți în rostirea acestui cuvînt, poate pentru că are euri în el, iar ei nu consumă decît chestii cu bio), ă-ă, da, religia înseamnă doar un singur lucru: respectul față de celălalt.
Cam asta e și religia bio: ceva între credința în cele nevăzute și credința în cele văzute. Mai precis, este o credință în ceea ce Eu-Vreau-să-văd-Acum, în ceea ce Mie mi se pare că Acum îmi face bine.

Și pentru că mie îmi face bine, nu poate să nu facă bine întregii societăți.

Orice altceva îmi face rău. Orice altceva face rău societății.

Pentru că orice altceva are euri. 

#Rezistați: dacă sînteți cuminți, vă bagă și apă!

Mișcarea #rezist își merită numele din plin: cînd i-am spus unui prieten dedicat democrației că există suspiciuni, dacă nu chiar probe privitoare la fraudarea alegerilor prezidențiale din 2009, omul mi-a spus pe un ton liniștit: „Păi, și ce, voiai să cîștige Geoană?”

Bineînțeles, și eu mă bucur că trăim într-o democrație originală. Originală din SUA, nu din Federația Rusă. Diferența dintre cele două este că, deși sfîrșitul este același, prima doare mai puțin. Asta pentru că are vise în ea (https://www.imdb.com/title/tt3532216/).

Dar încă mai există oameni care rezistă în numele democrației democrate, ca să zic așa. M-aș bucura pentru ei dacă piscina în care sar în cap pentru a protesta împotriva incidentului de la Pitești (https://www.libertatea.ro/stiri/o-fetita-din-pitesti-s-a-dat-peste-cap-in-fata-premierului-viorica-dancila-2226331) ar avea și apă. 

Dar cine are nevoie de apă cînd este deja îmbibat de vise?

Povestea statului de drept

Rîdem pe seama specimenelor din administrație (Parlament, Guvern, Președinție): ba că unul e incoerent, ba că unul e mut, ba că toți sînt mincinoși.

Dar asta este exact ce vor și ei: să rîdem. Să nu fim biete animale ținute în condiții inumane, ci să ne simțim liberi. Liberi doar să rîdem. Să fim bine-dispuși. Pentru că stresul alterează gustul cărnii.

Ni se pare de tot rîsul că avem un guvern alcătuit și condus de analfabeți. De fapt, ar trebui să ne mirăm că aceste specimene au fost capabile să învețe să vorbească, că au reușit să treacă de la comunicarea prin semne și semnale la limbajul articulat. Este greu să nu crezi în evoluționism în fața spectacolului oferit de actuala clasă politică.

Lupul tocmai a înghițit-o pe bunicuță, dar noi, în loc să ne îngrozim de colții, ghearele și coada lui, ne mirăm că ne răspunde prin niște replici citite de pe foaie.

— He-he, ce față ciudată, fără ochi și urechi, doar cu o gură mare, da’ tot nu poate vorbi cum trebuie, ha-ha și ce mîini mari are, ce penal penibil...

Și Vînătorul? Vînătorul așteaptă după ușă. Arată absolut normal cu excepția faptului că nu se vede.

Ce-ar face dacă ne-am opri din rîs? Ne-a arătat-o în decembrie 1989: multă vreme, nu ne-am mai putut opri din plîns.

Libertate, libertate, liber...

Bun, deci dacă mari personalități și oameni capabili precum doamna Nuți sau Mihaela Nicola (http://www.catavencii.ro/imaginea-fioroasa-cu-profesionisti-se-construieste/)  au reușit în viață, de ce nu ai reuși și tu?

Cum? Nu-l cunoști pe Băse? Nu ai relații cu serviciile? Păi, ce, astea sunt argumente?

Bă, da’ tu chiar n-ai auzit niciodată de piața liberă? Adică tu chiar nu i-ai citit pe clasici?

Care adam smith? Ești tîmpit, sau bandit?

Eu zic de elită, zic de curvărăsit sau afierosit, mai pe înțelesul sfinției tale.
E toată echipa. E un grup.

Toată echipa!

Pentru a înțelege mai bine cele ce urmează să spun, vedeți aici: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/horia-roman-patapievici-decorat-de-traian-basescu-241007

Jordi Savall, unul dintre artiștii prizați de altfel de elita dîmbovițeană, a refuzat un important premiu al guvernului spaniol întrucît acesta a demonstrat „o dramatică lipsă de interes și o uriașă incompetență în ce privește apărarea și promovarea artelor și creatorilor.” Mai departe, maestrul Savall „deplînge politicile guvernului spaniol în ce privește marea majoritate a muzicienilor.” (http://www.catalannews.com/culture/item/jordi-savall-rejects-the-spanish-government-s-national-music-prize-for-its-cultural-policies).

Ce-am mai putea spune? Doar atît:

„Nu mai folosiți o vreme vorbele „demnitate“, „libertate“, „conștiință“, „dreptate“, „popor“. Nu asasinați aceste cuvinte.” (https://revista22.ro/52724/.html)

Mai bine: nu le mai folosiți niciodată!

Nu veți primi niciodată recunoștința noastră, nu vă vom putea iubi niciodată. Poate că vă vom ierta.

Mai ales, sperăm că vă vom putea uita. 

Vă puteți aștepta la mai puțin. 

Dar nu puteți spera la mai mult.
Sînteți nedemni pînă și de ura noastră.
Nu pentru că ați făcut parte din „echipă”. Ci pentru că veți face întotdeauna parte din ea.

Mi s-a arătat Sfîntul Gheorghe!

Dimineață, la poarta bisericii, un băiat sărman vindea buchețele de liliac: „Doi lei buchetul, domnu’, doi lei!”

I-am dat doi lei, dar i-am spus că nu vreau florile. „Așa, pentru tine”, i-am spus. „De Sfîntu’ Gheorghe”, am adăugat, sperînd că poartă numele sfîntului.

Fie că știa deja de sărbătoarea de astăzi, fie că auzise numele sfîntului rostit în timpul slujbei, cert e că băiatul se lumină dintr-o dată. Nu pentru bani, ci pentru că mă recunoscu: „Dumneavoastră sînteți Sfîntul Gheorghe?!” Acum, spuneți și dumneavoastră: ce puteam face? Am confirmat cu modestie. Atunci chipul i se lumină și mai mult, de parcă ar fi fost martorul neștiut al Schimbării la Față: „La mulți ani, domnu’, la mulți ani!”

Nimeni nu-l va crede cînd va spune că astăzi s-a întîlnit cu Sfîntul Gheorghe. Pe bună dreptate! Dacă sfîntul ar fi venit cu adevărat, nu i-ar fi dat băiatului doar doi lei, ci mai mulți. Și, oricum, dacă ar fi venit cu adevărat, sfîntul nu l-ar fi văzut pe el, ci doar pe fiul sau pe fiica dregătorului cetății. Dar, în primul rînd, dacă ar fi venit cu adevărat, sfîntul nu s-ar fi dus la o biserică de cartier. S-ar fi dus sus, în Dealul Patriarhiei, unde îți poți lăsa liniștit caii-putere. De altfel, acela este și locul preferat al Balaurului, care își lasă mașina acolo de fiecare dată cînd are treabă prin oraș. Am glumit, desigur: Balaurul își lasă mașina în Deal din simplul motiv că acolo locuiește.

Dar poate că, peste mulți ani, la predica de Sfîntul Gheorghe, preotul va aminti și această minune făcută de sfînt, despre cum i-a apărut sfîntul unui copil la intrarea într-o biserică și cum i-a dat niște bani sau chiar niște boabe de fasole care au crescut într-un vrej înalt pînă la cer. Ei, să fim serioși, de apărut poate c-o fi apărut, dar nu la o biserică oarecare, ci neapărat la una mare și importantă: undeva, în Sfîntul Munte, de pildă, sau cel puțin la Catedrala Mîntuirii.

De aia îmi place mie să merg la biserici de cartier. Nici nu știi cînd te întîlnești cu sfinții. Cu o precizare: la bisericile de cartier te întîlnești cu ei acum. Bisericile mari, în schimb, au nevoie de secole pentru a recunoaște și asimila minunile mici, cotidiene, care te copleșesc oricînd în orice biserică de cartier.

Poate că băiatul va păstra o vreme amintirea acestei întîlniri, poate că a uitat-o deja. Poate că ea este importantă pentru el, dar este și mai importantă pentru „Sfîntul” Gheorghe: el ce va face, la ce se va gîndi? Va deveni el Sfîntul Gheorghe, Dumitru, Ștefan, Ioan, Mihai, Gavriil, Constantin, va deveni ea Sfînta Maria, Ioana, Elena, Ana, Teodora, Gabriela, Mihaela, Irina?

Cînd vorbim despre minuni, să nu uităm că cea mai mare minune este cea a credinței. Pentru că unora le lipsea credința, nici măcar Iisus nu a putut săvîrși minuni.

Băiatul sărman pe care l-am întîlnit dimineață avea credință. Cu toții avem credință; de pildă, cu toții credem că băiatul nu avea nimic altceva decît buchețele de liliac.

Eu, însă, n-am fost nici credincios, nici necredincios. Am fost doar un fraier care nu a știut să cumpere flori de la Sfîntul Gheorghe.

M-aș fi umplut de bani!  

Societatea înaltă – vedere de jos

— Dacă privești de sus...

— Cît de sus?

— Păi, de pe o scară, de pe o schelă... Vezi totul. Îi vezi pe toți.

— Îi vezi mai bine?

— Nu știu dacă îi vezi mai bine. Dar îi vezi pe toți.

— Da, și?

— Dar dacă privești și mai de sus...

— Cît de sus?

— Nu știu. Mai de sus. Să zicem, de la înălțimea unui C.V., ori a unei recomandări.

— Ce vezi atunci, ce vezi?

— Habar n-am. Dar cred că se vede mai frumos.

— Se vede pînă departe?

— Oh, da, se vede foarte departe. Se văd munții. Se văd orașele. Se văd țările. Se vede iarba. Cred că, de sus, iarba se vede foarte frumos. Poate că dacă mergi și mai sus, nu vezi decît iarba. Iarba și apa, mult verde, mult albastru și... și mult alb.

— Dar oamenii, tăticule, oamenii se văd de acolo de sus?

— Nu știu... nu cred... Dar nu asta contează. Important este că sus ești în siguranță. Important este că de sus totul se vede frumos.

— Dar pe tine și pe mama v-aș putea vedea de sus?

— Poate.... Nu știu, dar asta nici nu contează; important este că de acolo se vede frumos.

— Dar, tăticule, ce-aș putea vedea dacă nu voi fi văzut?

— Poate că nu vei vedea pe nimeni, poate că nu te va vedea nimeni. Important e că vei fi în siguranță.

Cum scriem, așa citim. Dar cum simțim?

Limba română fiind, cu toate particularitățile ei, o limbă fonetică, citim după cum e scris și scriem după cum auzim. Nu auzim România cu „î” din „i” din simplul motiv că o scriem cu „î” din „a”. Cînd cineva declamă public, pe scenă, într-un cadru festiv, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, „Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pîntec, Romînia” (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei), te poți aștepta ca instituțiile însărcinate cu „prevenirea, descoperirea și cercetarea în condițiile legii a tuturor infracțiunilor” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Poli%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83)  să intervină.

Pentru că atunci cînd auzim cuvîntul „România”, ne gîndim la patria noastră, adică la noi, la copiii noștri, la părinții noștri, la prietenii și vecinii noștri. Nu ne gîndim la #Romînia, la un simbol menit să reprezinte victima-fetiș a unei mișcări cu agendă, termene și bife nerealizate încă.

Nu este vina poeților că violența apare în poezie; la drept vorbind, ea trebuie să apară în poezie cu atît mai mult cu cît sîntem dependenți de violență. În cazul evenimentului de la Botoșani însă, am impresia că violența s-a produs și împotriva poeziei. Împreună cu România, poezia a fost transformată în victima unui viol în speranța că astfel se vor trezi amîndouă, ridicîndu-se împreună de sub trupul greoi al poetului-patriot-violator.

Discuția despre violența în poezie și în special în poemul doamnei Medeea Iancu merita deschisă și dusă mai departe. Din păcate, ea a fost înăbușită nu atît de autorități, cît de apărătorii „autonomiei esteticului”, care au reluat argumentele din episodul mult mai penibil al poneiului roz. Sigur, putem reduce povestea la un conflict dintre dreptul civil și sensibilitatea estetică, mai precis la o chestiune circumscrisă de „etică şi filozofie, teorie literară și drept civil” (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei). Nu este doar confortabil, ci și rentabil. Vom salva astfel poemul — cu prețul poeziei.

A existat cîndva în România o publicație întitulată Foaie pentru minte, inimă și literatură. Și astăzi ne mai bucurăm de apariția unor publicații serioase: unele „pentru literatură”, altele „pentru minte”. Cele „pentru inimă” se numără pe degetele de la o mînă. Mă tem că Dilema veche nu se află printre ele.