Pagini

Oameni și Locuri

luni, 23 aprilie 2018

Mi s-a arătat Sfîntul Gheorghe!


Dimineață, la poarta bisericii, un băiat sărman vindea buchețele de liliac: „Doi lei buchetul, domnu’, doi lei!”
I-am dat doi lei, dar i-am spus că nu vreau florile. „Așa, pentru tine”, i-am spus. „De Sfîntu Gheorghe”, am adăugat, sperînd că poartă numele sfîntului.
Fie că știa deja de sărbătoarea de astăzi, fie că auzise numele sfîntului rostit în timpul slujbei, cert e că băiatul se lumină dintr-o dată. Nu pentru bani, ci pentru că mă recunoscu: „Dumneavoastră sînteți Sfîntul Gheorghe?!” Acum, spuneți și dumneavoastră: ce puteam face? Am confirmat cu modestie. Atunci chipul i se lumină și mai mult, de parcă ar fi fost martorul neștiut al Schimbării la Față: „La mulți ani, domnu, la mulți ani!”
Nimeni nu-l va crede cînd va spune că astăzi s-a întîlnit cu Sfîntul Gheorghe. Pe bună dreptate! Dacă sfîntul ar fi venit cu adevărat, nu i-ar fi dat băiatului doar doi lei, ci mai mulți. Și, oricum, dacă ar fi venit cu adevărat, sfîntul nu l-ar fi văzut pe el, ci doar pe fiul sau pe fiica dregătorului cetății. Dar, în primul rînd, dacă ar fi venit cu adevărat, sfîntul nu s-ar fi dus la o biserică de cartier. S-ar fi dus sus, în Dealul Patriarhiei, unde îți poți lăsa liniștit caii-putere. De altfel, acela este și locul preferat al Balaurului, care își lasă mașina acolo de fiecare dată cînd are treabă prin oraș. Am glumit, desigur: Balaurul își lasă mașina în Deal din simplul motiv că acolo locuiește.
Dar poate că, peste mulți ani, la predica de Sfîntul Gheorghe, preotul va aminti și această minune făcută de sfînt, despre cum i-a apărut sfîntul unui copil la intrarea într-o biserică și cum i-a dat niște bani sau chiar niște boabe de fasole care au crescut într-un vrej înalt pînă la cer. Ei, să fim serioși, de apărut poate c-o fi apărut, dar nu la o biserică oarecare, ci neapărat la una mare și importantă: undeva, în Sfîntul Munte, de pildă, sau cel puțin la Catedrala Mîntuirii.
De aia îmi place mie să merg la biserici de cartier. Nici nu știi cînd te întîlnești cu sfinții. Cu o precizare: la bisericile de cartier te întîlnești cu ei acum. Bisericile mari, în schimb, au nevoie de secole pentru a recunoaște și asimila minunile mici, cotidiene, care te copleșesc oricînd în orice biserică de cartier.
Poate că băiatul va păstra o vreme amintirea acestei întîlniri, poate că a uitat-o deja. Poate că ea este importantă pentru el, dar este și mai importantă pentru „Sfîntul” Gheorghe: el ce va face, la ce se va gîndi? Va deveni el Sfîntul Gheorghe, Dumitru, Ștefan, Ioan, Mihai, Gavriil, Constantin, va deveni ea Sfînta Maria, Ioana, Elena, Ana, Teodora, Gabriela, Mihaela, Irina?
Cînd vorbim despre minuni, să nu uităm că cea mai mare minune este cea a credinței. Pentru că unora le lipsea credința, nici măcar Iisus nu a putut săvîrși minuni.
Băiatul sărman pe care l-am întîlnit dimineață avea credință. Cu toții avem credință; de pildă, cu toții credem că băiatul nu avea nimic altceva decît buchețele de liliac.
Eu, însă, n-am fost nici credincios, nici necredincios. Am fost doar un fraier care nu a știut să cumpere flori de la Sfîntul Gheorghe.
M-aș fi umplut de bani!