Pagini

Oameni și Locuri

duminică, 6 mai 2018

Mutare decisivă


(lui Ingmar Bergman)

Îmi umblă Moartea prin trup
de parcă ar fi al ei,
mă trage în joacă
de degetul mic al mîinii drepte
de parcă aș fi uitat să ies din șah.

E prea tîrziu pentru o rocadă,
chiar dacă mut inima în față,
tot rămîn în șah.
Fiecare piesă sînt eu, sîntem noi,
sîntem el.

Îmi umblă Moartea prin trup
mă măsoară din cap pînă-n picioare
mă privește în ochi,
îmi șoptește la ureche,
îmi dă să gust din amarul vieții
și tot nu se satură,
și tot mă întreabă:

„Îi dau inima pe-o pîine?
Pîinea pe roada unui pom?
Roada pe piatră?
Piatra pe șarpe?
Șarpele pe rege?”

„Nu-i inima mea”, îi spun.
„Nu-i pîinea mea.
Nu-i roada mea.
Nu-i piatra mea.
Nu-i șarpele meu.
Eu nu am decît un rege,
iar inima mea este a lui.
Vorbește tu cu el.”

„Nu pot vorbi cu el”, răspunse Moartea,
„nu pot rămîne iar descoperită.
Dă-mi inima regelui tău!”
„Nu pot să-ți dau inima regelui meu”, i-am spus,
„inima lui nu este a lui,
inima lui nu este a mea,
inima lui este a inimii mele.”