Ce poză frumoasă au pus cuvioșii de la Basilica.ro
pentru a ilustra inspirata preacuvîntare duhovnicească a Mitropolitului Teofan,
cu Hristos pe fundal! (http://basilica.ro/mitropolitul-teofan-explica-de-ce-nu-ni-se-implinesc-cererile-si-nu-primim-raspuns-la-rugaciunile-noastre/)
„Ierarhul a explicat că credința creștină nu este
bazată pe dogme abstracte ci este „viața însăși” care se arată în atitudine
ascetică trăită în interiorul Bisericii.”
Mesajul IPS Teofan seamănă îngrijorător de mult cu
modul în care dl Patapievici descria cu ceva timp în urmă ortodoxia:
„Criteriul competenţei dogmatice nu-mi spune mare
lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque îmi par în afara
spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia
ortodoxiei.” Ortodoxia este, „un mod de
a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspîndi şi unul de a
primi miresmele […], este o savoare.” (H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice,
Humanitas, 2002, p. 227)
Nu înțeleg de ce ni se tot propune această
opoziție între dogmă și credință. Ortodoxia obișnuia să le cultive pe ambele în
același timp. Poate pentru că „se cere” o altă ortodoxie? Da, nu ni se
împlinesc cererile pentru că nu avem o credință puternică; dar cum am putea
dobîndi o credință puternică fără a-l urma pe Cel în care credem? Și cum l-am
putea urma, dacă nu L-am cunoaște? Și cum L-am cunoaște fără dogme?
În definitiv, desprinsă de adevăr, credința nu
poate decît să se refugieze în „formalisme, rutină, superstiții,
fundamentalisme sau atitudini de suprafață”.
Dar în loc să o ia de-acolo și s-o toarne înapoi
în canonul adevărului, se pare că ierarhii BOR vor să introducă credința în
baloanele cu heliu ale unei religiozități eterice.