Cărțile noastre de Citire

Timp de sute de ani, visul unirii s-a transmis în fiecare casă de români transilvăneni sau bucovineni ca un nume secret, ca o comoară ascunsă, ca o nădejde salvatoare, răsărind în inimile lor, din generație în generație, ca o taină mare.

De cîțiva ani și în special în ultimele luni am tot auzit cum Marea Unire a fost realizată de Regina Maria. Sau de Regele Ferdinand. Sau de Ionel Brătianu, ori de toate aceste personalități împreună. De-a lungul acestui scurt an „centenar” n-am auzit nimic însă despre Badea Cârțan. Cu atît mai puțin despre Moș Ion Roată (există, ce-i drept, un magazin de biciclete în București cu acest nume, ceea ce tot e ceva) și nici despre Unirea Principatelor de la 1859. Ni se vorbește despre contribuția exclusivă a marilor personalități la realizarea Unirii din 1918 cu entuziasmul și convingerea cu care comuniștii vorbeau despre contribuția exclusivă a poporului la Marea Unire.

În numele „restaurării” și „recuperării” adevărului, fabricația de dinainte de 1990 a fost înlocuită de fabricația de după 1990, cînd Unirea de la 1918 a fost descrisă în termenii unei pre-aderări la Uniunea Europeană. A fost o unire europeană, ni se sugerează, făcută de (românii) europeni pentru Europa. Acesta este motivul principal pentru care, în această interpretare a istoriei noastre, Unirea de la 1918 este „mare”. Este o euro-unire fabricată în divanurile ad hoc ale euro-intelectualității de astăzi.

Povestea celor doi țărani patrioți, unioniști, unul ardelean, celălalt moldovean era inclusă în Cărțile de citire de pe vremea mea (care, la rîndul lor nu erau decît niște resturi din manualele mai vechi. Iată conținutul unei Cărți de Citire pentru clasa a II-a de la 1897: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/51/Vasile_Grigore_Borgovan_-_Carte_de_citire_-_pentru_clasa_II_primar%C4%83.pdf)

Astăzi se face mai mult rău decît oricînd în istorie. Se minte mai mult decît oricînd în istorie. Urîțenia este noua frumusețe. Pentru că astăzi, mai mult decît oricînd în istorie, lumea nu vrea decît să trăiască bine. Nu este o întîmplare că se trăiește cu atît mai bine în locurile unde decadența și corupția este cu atît mai mare; nu este o întîmplare că se trăiește mai bine acolo unde se minte mai mult în legătură cu adevărul, sursa și temeiul binelui și frumuseții. Se trăiește mai bine acolo unde adevărul deturnat este mai înalt, mai profund, mai puternic. În comparație cu elita creștină din România, Dragnea și baronii pesediști trăiesc rău.

Mi se pare sugestiv că un președinte al României care s-a identificat prin urarea „Să trăiți bine!”  a fost sprijinit de acea elită de dreapta care a ajuns să trăiască bine făcînd rău prin minciună, omisiune sau fabricații.

Astăzi ni s-a dăruit mai mult timp decît oricînd în istorie pentru că se face mai mult rău decît oricînd în istorie. Ni s-a dăruit acest timp pentru a face bine, pentru a spune adevărul, pentru a recunoaște frumusețea. Cu toate acestea, noi continuăm să-l irosim în încercarea de a trăi bine la rîndul nostru.

„A face ceea ce este de folos, a rosti cuvintele curajoase, a contempla ceea ce este frumos: este destul pentru o viață de om.” („To do the useful thing, to say the courageous thing, to contemplate the beautiful thing: that is enough for one man's life.” T. S. Eliot, The Use Of Poetry And the Use Of Criticism, Faber and Faber, London, 1948, p. 13.)

Este unul dintre citatele din T. S. Eliot de largă circulație. Dar pentru a înțelege corect această observație, este important să ne amintim că Eliot se referea aici la Charles Eliot Norton, un remarcabil intelectual american, profesor de istoria artei la Harvard și în onoarea căruia au fost înființate, prin eforturile prietenului său, elenistul James Loeb, Conferințele anuale Charles Eliot Norton (The Norton Lectures). Lucrarea lui Eliot adună ciclul de prelegeri pe care le-a susținut ca invitat al Conferințelor Norton în cursul anului academic 1932-1933.

Eliot observă în legătură cu Norton că a reușit performanța de a menține standardele de umanitate și umanism într-o lume care încetase să mai fie creștină:

„And living as he did, in a non-Christian society, and in a world which, as he saw it on both sides of the Atlantic, showed signs of decay, he maintained the standards of the humanity and humanism that he knew.” (p. 14). Eliot continuă prin citarea extinsă a unei scrisori redactată de Norton în decembrie 1869:

„Viitorul este extrem de sumbru în Europa, iar mie mi se pare că intrăm într-o perioadă complet nouă în istorie – una în care în ce fel se va împărți Europa, sau din ce erupţie după erupție de frămîntări și violențe își va reveni nu va mai reprezenta o chestiune politică, ci una imediat socială... Mă îndoiesc că actuala perioadă de inițiativă economică, competiție fără limite și individualism neînfrînat reprezintă cel mai înalt stadiu de progres uman; iar uneori, cînd observ condițiile existente ale ordinii sociale europene (nu mai zic despre cele americane), atît de proaste pentru clasele înstărite precum și pentru cele sărace, mă întreb dacă civilizația noastră va putea rezista împotriva forțelor care se adună în vederea distrugerii instituțiilor pe care civilizația noastră se sprijină, sau dacă nu cumva vom avea parte de o nouă perioadă de declin, prăbușire, nimicire și renaștere precum s-a întîmplat în primii o mie trei sute de ani ai erei noastre. Nu m-ar întrista foarte mult să aflu că vom trece prin așa ceva. Orice om care înțelege ce anume înseamnă societatea din zilele noastre nu va putea fi decît de acord că ea nu merită să fie protejată în situația ei actuală.” (p. 14-15, trad. G. F.)

Literatura ar putea salva o lume care a încetat să mai fie creștină, propune Eliot în continuare. De aici și apelul la contemplarea frumosului, la rostirea cuvintelor curajoase și la îndeletnicirea cu ceea ce este folositor (preocupări și atitudini recomandate de Norton însuși, care insista, de pildă, ca muncitorii să fie implicați în activități meșteșugărești care să-i salveze de monotonia lucrului în fabrici și centre industriale unde nu ar fi fost decît niște mașini printre alte mașini).

Dar mai este valabilă această soluție într-o lume anticreștină? Ce contemplăm, ce rostim și ce facem atunci cînd totul este redefinit în funcție de interesele „individualismului neînfrînat”? Ce frumos contemplăm atunci cînd adevărul poate fi definit de fiecare individ potrivit criteriilor proprii sau în acord cu ideile semi-preparate și procesate de vedetele culturale de genul lui Andrei Pleșu? Ce bine se mai poate face atunci cînd toată lumea nu mai vrea nimic altceva decît să trăiască bine?

Este lăudabil îndemnul Patriahului Daniel de „a sărbători în anul 2019, așa cum se cuvine, istoria satului românesc, cinstind cu recunoștință pe preoţii, învăţătorii şi primarii gospodari, care au cultivat hărnicia şi dărnicia, unitatea şi demnitatea poporului român.” http://basilica.ro/patriarhul-daniel-colindele-expresie-a-unitatii-de-credinta-si-de-neam-text-integral/

Dar în condițiile în care hărnicia preoților, învățătorilor și primarilor de la sate nu este integrată adevărului, ea va sfîrși prin a fi supusă idealului prosperității, iar satul românesc anexat Marii Uniri EUropene.

Pentru a cinsti satul românesc ar trebui să începem prin a spune că veșnicia nu s-a născut la sat, cum crede și Patriarhul Daniel în mesajul citat mai sus. Asta a spus-o gnosticul Lucian Blaga, confruntat și înfruntat de părintele Dumitru Stăniloae în cea mai importantă dezbatere intelectuală desfășurată vreodată în România. În realitate, veșnicia a început să țîșnească pentru prima dată în istorie odată cu Pruncul născut într-o iesle în Betleem în urmă cu mai bine de două mii de ani. Satul românesc merită respectat și trebuie iubit pentru că a ocrotit și a trăit acest adevăr. Nu veșnicia se naște la sat, ci satul ia ființă din veșnicie.

Toate virtuțile și calitățile țăranului român au odrăslit pe acest adevăr, al Dumnezeului întrupat. Dacă satul românesc se dezintegrează astăzi, este pentru că încearcă să se altoiască pe niște false adevăruri. Nu-și mai extrage virtutea din pămînt, din trecut și din credință, ci din fondurile europene și din povara libertății (http://ziarullumina.ro/lansare-de-carte-si-intalnirea-tinerilor-cu-scriitorul-mihai-neamtu-la-sibiu-137981.html).

Satul românesc i-a rezistat unei lumi necreștine. Numai că anticreștinismul actual nu face greșeala ateismului comunist de a desființa satul: anticreștinismul de astăzi nu-i distruge direct satului valorile și identitatea, ci în mod indirect, plasîndu-le strategic în circuit turistic. Le face profitabile, falsificîndu-le prin însăși promovarea lor. Dușmanii de astăzi ai satului nu-l vor industrializat, ci rural și pitoresc. Și cu veceu în fundul curții, dar și cu jacuzzi în sufragerie. În timp ce ieslea și animalele din grajd nu repezintă nimic altceva decît mijloace de producție.

„Forțele care se adună în vederea distrugerii instituțiilor pe care civilizația noastră se sprijină” despre care vorbea Norton în scrisoarea citată de Eliot, poartă astăzi costume populare, sînt creștine și sînt dedicate salvării oricărui lucru care ar putea asigura supraviețuirea unei civilizații care și-a nimicit temelia.

Dar civilizația europeană, occidentală, este moartă demult. Cei care o dezgroapă astăzi pentru a-i aplica metode de resuscitare nu vor ca ea să învie. Nu vor decît să mai prelungească funcționarea aparatelor medicale (corporațiile care le pun pîine pe masă) și prestigiul maiștrilor-instructori care i-au băgat în sistem. Intelectualii de dreapta din România nu sînt decît niște gunoaie comparabile prin interese și ambiție cu jegurile comuniste de dinainte de 1990.

Ca la tomberoanele de deșeuri reciclabile, diferența dintre gunoaiele intelectuale este că unii se aruncă în dreapta, iar alții în stînga.

Ce scrie în Cărțile noastre de citire de astăzi? Cine scrie în ele? Cum citim? Care sînt unirile despre care se vorbește acolo? Cine le-a făcut? Este satul de astăzi aflat în continuitatea satului de ieri?

Oamenii par să fie aceiași, rădăcinile sînt aceleași. Dar mai stau țăranii cu fața către veșnicie? Ori stau cu fața către Uniunea Europeană, către copiii, frații, părinții plecați în acest tărîm al morții veșnice? Avem astăzi la sate învățătorii, primarii și preoții pe care i-am avut cîndva? Într-adevăr, ei sînt harnici și astăzi: doresc, cu toții, să transforme satul românesc într-un sat european.

Dar mai avem învățători, primari și preoți care să dorească să transforme satul european într-un sat românesc?

Nu cred. Rămîne să ne întoarcem atunci la cărțile noastre de citire, la cele scrise cu adevărat de cei care au trăit și au cunoscut istoria noastră adevărată, alcătuită din fiecare român de la familile țărănești la familiile regale, scrise de cei care au înțeles că „țărănismul” regilor și reginelor nu este o chestie pitorească așa cum „regalitatea” țăranilor nu este o pretenție absurdă ori livrescă. Țărănismul regal și regalitatea țăranului au o sursă comună: Pruncul Isus, Împăratul tuturor celor văzute și nevăzute, născut într-un grajd.

Dacă avem învățători, primari și preoți harnici, atunci să le cerem să slujească adevărului. Cu siguranță, nu este o activitate profitabilă pe termen scurt. Poate că nici pe termen lung. Dar este singura activitate pe care veșnicia o așteaptă: la sat, ca și la oraș.