Sfîntul Nicolae i-a ars o palmă unui gnostic,
Arie, care nega dumnezeirea lui Hristos; e de presupus că le-ar trage chiar mai
multe ierarhilor și clericilor ortodocși români de astăzi care-i ascultă
admirativ și îi recomandă pe gnosticii care admit dumnezeirea lui Hristos odată
cu dumnezeirea tuturor idolilor. Sînt tot mai rari preoții care îndrăznesc să afirme ceea ce nu foarte demult era clar pentru toți creștinii: și anume că în cel mai bun caz dumnezeii mincinoși nu
există, în cel mai rău nu sînt altceva decît demoni.
Este paradoxal că tocmai o Biserică ascetică și
mistică precum cea ortodoxă, care încă de la Părinții Pustiei a văzut în
zeitățile păgîne duhurile rele, este cucerită de spiritul înțelegător și
tolerant emanat de personalități dilematice precum dl Andrei Pleșu, care ne
propun, printr-un efort masiv de redefinire a întregii noastre culturi și
spiritualități, relativismul și pluralismul religios ca pe o formă autentică de
teologie ortodoxă.
Spre deosebire de predicile ortodoxe atente să nu
deranjeze meditațiile transcendentale ale marilor maeștri altfel decît prin
mediocritate, niciodată prin adevăr, propun prin contrast un fragment din
textul unei doamne romano-catolice, Rebecca Sicree, inginer electronist și mamă
a zece copii, profesoară de geometrie la o școală gimnazială din Pennsylvania (la care soțul ei predă chimie): „Alias Santa
Claus: on Childhood Encounters with a Christmas Icon” (Touchstone Magazine, November/December 2018, https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=31-06-022-v)
(Gheorghe Fedorovici)
Sfîntul
Nicolae, cunoscut și ca Moș Crăciun
[...] Dacă o poveste este frumoasă pentru că face
ca ceea ce este bun și adevărat să fie atrăgător, atunci povestea lui Moș
Crăciun este cu siguranță frumoasă pentru copii și pentru cei care încă mai gîndesc
ca ei. A fost atît de atrăgătoare încît, pe măsură ce pleca din America și se
răspîndea în întreaga lume, povestea a transformat și alte culturi. Personajele
întunecate din folclor, care cutreierau pretutindeni în toiul iernii, de la troli
la elfii domestici pînă la țapii nemuritori (este vorba despre Tanngrisnir și
Tanngnjóstr, cei doi țapi care trăgeau carul lui Thor, nota mea, G.F.), au fost
convertite – transformate în bărbați cu barbă albă în costume roșii care poartă
cadouri. (Pentru Țapul Yule din Finlanda, aceasta a fost o schimbare majoră. Nota mea, G.F: poate că de fapt
nu a fost nici o schimbare. Asociat de populațiile păgîne din Nord cultului
fertilității și ciclurilor agrare, țapul, inclusiv Țapul Yule (https://en.wikipedia.org/wiki/Yule_Goat)
a căpătat în creștinism valori simbolice negative, demonice. Încă din secolul
XI există reprezentări ale Sfîntului Nicolae călărind țapul care-l reprezintă
pe diavol.) În nopțile de iarnă întunecate și furtunoase oamenii se gîndeau
acum la o sanie cu renii zburători, nu la Vînătoarea Sălbatică demonică
(condusă de Odin în mitologia scandinavă, nota mea GF https://en.wikipedia.org/wiki/Wild_Hunt
), cu călăreți negri și cîini din iad (https://en.wikipedia.org/wiki/Hellhound).
Cu toate acestea, Moș Crăciun nu este o figură
populară pentru toată lumea. Unii cred că Sfîntul Nicolae este aspru – și
plictisitor – și că Moș Crăciun este dulceag – și plictisitor. Acest lucru se
datorează faptului că binele și răul sînt mai greu de redat în artă decît cred
oamenii. „Răul imaginar este romantic și variat; răul adevărat este sumbru,
monoton, sterp, plictisitor”, scria Simone Weil. „Binele imaginar este
plictisitor; binele adevărat este întotdeauna nou, minunat, captivant”.
Adevăratul Sfînt Nicolae nu a devenit protectorul
copiilor pentru că le-a dăruit predici sau daruri. El a devenit protectorul lor
pentru că i-a salvat. Potrivit unei legende, Sf. Nicolae a salvat trei fete care
urmau să fie vîndute ca sclave de chiar tatăl lor, aruncînd aur prin coșul de
fum direct în ciorapii agățați la uscat. Într-o altă legendă, Sf. Nicolae a
salvat trei băieți care fuseseră uciși de un hangiu ticălos, readucîndu-i la
viață. Viața adevărată a Sfîntului Nicolae poate fi uimitoare, dar e departe de
a fi plictisitoare.
Dacă ne-am descurca mai bine în încercarea de a-l
descrie pe Sfîntul Nicolae ca personaj eroic, poate că mai puțini oameni ar fi
atrasi de Krampus, demonul-țap austriac care îl urmărește pe sfînt, lovind și
terorizînd oamenii. (Festivalurile Krampus cresc în popularitate în Austria și,
din păcate, se răspîndesc în Statele Unite.) Cel puțin un scriitor a acceptat
provocarea: Grant Morrison, cunoscut mai bine pentru benzile desenate cu Batman,
a scris un roman grafic destul de grafic numit Klaus: Povestea reală a lui Moș Crăciun. Supermanul lui Morrison
este foarte macho (sania lui este trasă de lupi care zboară) luptă împotriva
demonului Krampus nu doar pentru a salva copiii buni, ci și pentru a-i salva pe cei răi.
Adevăratul Sfînt Nicolae – care, într-o altă
legendă, l-a plesnit pe ereticul Arius pentru că respingea divinitatea lui
Hristos – i-ar tăia mai degrabă capul lui Krampus (așa cum a făcut Moș
Crăciunul lui Morrison) decît să meargă cu el din ușă-n ușă.
Îmi place să mă gîndesc la Sfîntul Nicolae ca la
un super-erou, iar la Moș Crăciun ca la identitatea lui secretă. Vedem un bătrîn
cu o barbă lungă, o pipă și o pălărie caraghioasă, mergînd cu un munte de
cadouri și care se arată la petreceri pentru a distra copii. Ne-am obișnuit să
vedem doar „glumele și jucăriile lui”. Nu-l vedem străbătînd lumea, îmbărbătîndu-i
pe cei fără speranță. Nu-l vedem nimicindu-i pe troli. Nu-l vedem pregătindu-și
cîrja pentru a-i lovi pe călăreții întunericului, împrăștiindu-i de pe calul
său alb. Nu-l vedem împotrivindu-se demonilor cu coarne încolăciți în flăcări,
spunîndu-le, precum Gandalf: „Nu veți
putea trece!”
Și totuși, în realitate acestea sînt lucrurile pe
care le-a făcut adevăratul Sfînt Nicolae – și cu mult mai mult decît acestea.
Rebecca
Sicree, „Alias Santa Claus: on Childhood Encounters with a Christmas Icon” (Touchstone Magazine, November/December
2018, https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=31-06-022-v),
traducere de Gheorghe Fedorovici.