Interesul pentru filmul A Quiet Place, difuzat de HBO 3, mi-a fost
trezit de o recenzie atentă, care abordează implicațiile politice și filozofice
ale filmului pe lîngă detaliile legate de tehnologia medicală (https://www.activenews.ro/stiri-social/%E2%80%9EA-quiet-place-sau-cum-sa-salvezi-lumea-cu-un-implant-cohlear-156305).
Înainte ca partea a doua a filmului (https://www.agerpres.ro/life/2019/05/28/sua-a-quiet-place-2-va-aparea-in-cinematografe-pe-20-martie-2020—315614)
să împiedice o înțelegere serioasă a filmului, am putea încerca să vedem filmul
și dintr-o perspectivă teologică. La urma urmei, apocalipsa nu este chestia
nașpa cu care unii creștini îi amenință pe păcătoși și necredincioși, nu este
intervalul istoric în care Biserica își ia revanșa, ci un moment al istoriei
cînd adevărul nu mai poate fi spus, iar locul lui este luat de minciuna impusă
de o fiară: „Și i s-a dat ei gură să grăiască semeții și hule.” (Apocalipsa
13:5). Apocalipsa este intervalul tăcerii prin suprimarea adevărului. Pentru că
adevărul este adevărul pămîntului, al creației, doar pămîntul poate deveni un
loc al tăcerii, al muțeniei auto-impusă.
Sigur, după cum notează domnul Stanciu, „dizabilitatea fetei se dovedește a
fi salvatoare a familiei și, potențial, a întregii umanități: sistemul auditiv
al extratereștrilor interferează cu implantul lui Regan și le afectează
comportamentul într-atât de mult, încât își deschid armura și expun astfel
zonele vulnerabile ale organismului la o armă de foc obișnuită.” (https://www.activenews.ro/stiri-social/%E2%80%9EA-quiet-place-sau-cum-sa-salvezi-lumea-cu-un-implant-cohlear-156305)
În același timp, însă, dizabilitatea fetei este reprezentativă pentru o lume
care refuză să audă, care refuză să comunice. Nu este Regan un simbol al unei
lumi surde, care asurzește în mod voluntar în fața oricărui cuvînt adevărat? Nu
este Regan cea care participă cu scepticism și în silă la rugăciunea de
mulțumire de la masă? Tăcerea universală este precedată de o surzenie
universală, de o indiferență totală față de durerile, neputințele și necazurile
celuilalt. Tăcerea este expresia tacită a indolenței.
Este tentant să vedem filmul ca o poveste despre copilărie ca dizabilitate,
despre copilul care trebuie să tacă, să nu vorbească neîntrebat și, în general,
să nu vorbească, despre copilul care nu ascultă ce-i spunem, despre copilul
care nu este ascultat. Filmul poate fi văzut astfel din perspectiva
adolescentului revoltat, asumată de Regan împreună cu o mare parte a populației
adulte de astăzi. Putem vedea în film și o alegorie despre riscul prin care
copiii pot spune lucruri adevărate, în ciuda faptului că au fost instruiți să
spună doar lucruri trăznite, punîndu-se pe ei și pe noi într-o poziție
periculoasă. Sau ne-am putea gîndi la lumea noastră pre-apocaliptică, la faptul
că oamenii vorbesc fără să mai comunice, fie pentru că le este prea teamă să comunice
cu adevărat, fie pentru că au devenit incapabili să comunice cu adevărat,
asemănîndu-se bieților ratoni care au fost atacați fără ezitare de fiarele
nemiloase din film (scena demonstrînd indirect diferența dintre limbajul uman,
care rămîne limbaj efectiv chiar și atunci cînd se exprimă prin semne, și
semnalele limbajului animal, limitat la mesaje legate strict de instinctele
vitale de reproducere și supraviețuire). După cum observa cineva, „Asta este ce
se-ntîmplă într-o familie atunci cînd membrii ei încetează să mai comunice;
filmul este despre cît de important este pentru supraviețuirea oricărei familii
să fie capabilă să vorbească despre lucrurile dificile și despre cît de
important este să le spui altora ce înseamnă ei pentru tine” (https://www.tracking-board.com/a-quiet-place-review-silence-is-golden-but-communication-is-key-in-this-expertly-crafted-scare-machine-starring-emily-blunt/)
Dar filmul trebuie văzut și dintr-o perspectivă mai largă; în definitiv, A
Quiet Place nu abordează criza unei familii, ci sfîrșitul lumii. În
contextul poliției gîndirii și al filtrelor corectitudinii politice, a vorbi
liber înseamnă a-ți asuma conștient locul victimei. Cine este fiara care ne
face să dispărem, care ne închide contul de facebook, care ne închide gura,
care ne intimidează public, care ne interzice să vorbim despre păcatul
homosexualității, despre minciuna adevărului tuturor religiilor, despre
adevărul Dumnezeului făcut om? Filmul ne arată că fiarele nu se mulțumesc să
controleze spațiul exterior, să cenzureze domeniul public. Răul nu se mulțumește
cu tăcerea noastră publică, ci vrea să se asigure că sîntem la fel de tăcuți și
acasă, în familie. Fiarele urmăresc familia Abbott pînă în casă, pînă la
pătuțul noului născut. Răul nu se mulțumește cu tolerarea lui publică, ci
urmărește susținerea noastră lăuntrică. Ne va urmări în biserică, ne va urmări
în casă. Deja ne urmărește copiii în școli.
Nu mai există locuri sigure unde să te poți retrage. De altfel, să-ți
salvezi familia, să o protejezi, nu înseamnă doar să o ții în siguranță:
înseamnă să fii capabil să vorbești, să strigi, să-ți semnalezi prezența ca
persoană umană. După cum subliniază un critic american, „unicul moment de
manifestare sufletească autentică, recunoașterea unui fel de identitate apare
atunci cînd, asediați de creaturi, Evelyn îl provoacă pe Lee într-un moment de
mare pericol pentru copiii lor: «Cine sîntem noi? Cine
sîntem noi dacă nu-i protejăm?»” https://www.newyorker.com/culture/richard-brody/the-silently-regressive-politics-of-a-quiet-place
Soluția tehnologică a filmului este salvatoare doar în plan secundar: ceea
ce salvează în mod esențial copiii este iubirea sacrificială a părinților,
dragostea tatălui comunicată prin ultimele gesturi de Lee lui Regan.
Cine sîntem noi dacă nu ne protejăm copiii? Cine sîntem noi dacă-i expunem
ideologiei de gen, dacă le spunem că homosexualitatea este o opțiune validă, la
fel ca heterosexualitatea, că toate religiile sînt adevărate și că oricum toată
lumea merge cu Dumnezeu din simplul motiv că Dumnezeu, sau Papa cel puțin,
merge cu toată lumea? Cine sîntem noi dacă le spunem că homosexualitatea este
un păcat, că în istorie doar ortodoxia are deplinătatea adevărului, că familia
este un dar de la Dumnezeu pe care nu-l putem batjocori nepedepsiți, că
identitatea sexuală nu este un rol, ci un dat pe care nu-l putem ignora
nepedepsiți, cine sîntem noi dacă, după ce le spunem toate acestea, le cerem să
tacă pentru a nu avea probleme în viață? Nu sîntem altceva decît niște fiare
apocaliptice.
În cartea Apocalipsei, Fiara se ridică din mare. Deocamdată o vedem
ridicîndu-se din marea de tăcere în care ne înecăm sufletele.