România versus Șmecherii: 1-0

Înainte de a ne consola cu gîndul că pînă și Brazilia a încasat de la Germania patru goluri în șase minute, înainte de a ne felicita pentru performanța de a fi ajuns în semifinalele Campionatului European de Fotbal U21, înainte de a ne spune că oricum nu aveam nici o șansă în fața Germaniei (care, cu totul previzibil, a jucat în cea mai ușoară grupă posibilă), ca și cum am fi avut vreo șansă în fața Angliei sau Franței, să remarcăm înainte de toate angajamentul și dedicarea tuturor, de la jucători la echipa tehnică și la suporteri.

Reușita imensă de pînă acum a naționalei U21 nu a fost doar meritul lui Ianis Hagi, nici doar a genialului portar Ionuț Radu și nici a vreunui alt jucător, ci a venit în urma pregătirii, dedicării și inspirației întregii echipe, odată cu dragostea suporterilor din tribune, de acasă și de oriunde din lumea asta și cealaltă.

Trăim un moment în care efortul elitei transnațională, umanistă, atee, globalistă, libertarian-ortodoxă, neoliberal-ortodoxă, neognostică, Antimistă de Ziua a Șaptea, neoprotestant-ortodoxă sau ortodox-ortodoxă, se stinge precum fumul, precum se topeşte ceara de faţa focului. Antrenorii dezrădăcinării noastre sînt descumpăniți de această reușită, despre care preferă să nu vorbească nici măcar în șoaptă.

Dar care este reușita care ne-a paralizat șarpele din sîn: victoria asupra Angliei? Egalul cu Franța? Nicidecum! Marea victorie a naționalei noastre de tineret constă în unitatea, solidaritatea, fraternitatea dintre jucători și suporteri. Aceste sentimente au făcut posibilă victoria naționalei și ar putea trezi oricînd nu doar mîndria, cît mai ales conștiința națională.
        Jucătorii noștri nu au luptat pentru bani. Nu au luptat pentru UE. Nu au jucat din plăcere. Au luptat pentru România. Suporterii români nu au sprijinit niște vedete globale, sclavi din Colosseumul consumerist precum cei întrebuințați de Anglia și Franța: și-au încurajat frații, copiii, soții, prietenii și vecinii. La fiecare dintre aceste meciuri ale naționalei noastre, am fost cu toții aproapele celuilalt.

Cîtă vreme luptăm pentru România, cîștigăm cu toții. Aceasta este adevărata victorie pe care ne-a adus-o naționala de tineret. Aceasta este principala victorie pe care trebuie să o apărăm și să o consolidăm, victoria pe care trebuie să construim.

De treizeci de ani, elita de dreapta ne spune, cu binecuvîntarea BOR, că nu merităm altceva decît ca toți străinii, în special cei din Vest, să se pișe pe noi; în cel mai rău caz, ne putem pișa și între noi, în cazul în care UE este reținută de spasme prelungite în momentul intonării vreunui imn național, altul decît al Germaniei. Foarte probabil, dacă Bivolaru ar fi știut să valorifice la timp pișatul globalist, acum ar fi fost cel puțin directorul general al ICR, dacă nu cumva chiar ministrul Culturii și Identității Naționale. S-au mai văzut cazuri.

Naționala noastră de tineret ne-a amintit însă că nimeni nu se pișă pe tine dacă nu o faci tu mai întîi. Ignorînd exercițiile de autodegradare sufletească la care elita a încercat să ne supună timp de treizeci de ani, naționala noastră a oferit o lecție, o demonstrație de demnitate națională. În plus, nu putem să nu observăm că dintre cele patru semifinaliste, prin identitate și demnitate, echipa României este singura cu adevărat europeană. Celelalte sînt alcătuite din băieți din colonii care nu știu decît să fugă. Fuga îți poate salva viața în colonie; cînd lupți pentru patria ta însă, te retragi sau avansezi în ritmul reliefului național.

Este o ironie a istoriei faptul că pe strada Constantin Noica, la nr. 140, se află Școala de Antrenori Ioan Kunst Ghermanescu din cadrul Universității Nationale de Educatie Fizica și Sport din București.

Noica a avut la un moment dat ideea unui antrenorat de performanță, care să identifice și să antreneze tineri pentru cultura de performanță (vezi „Cei 22, sau despre cultura de performanță”, în volumul Despre lăutărism, http://www.humanitas.ro/humanitas/despre-lautarism. O variantă a textului poate fi citită și aici https://webcultura.ro/cei-22-sau-despre-cultura-de-performanta/. Înregistrarea audio a acestui text în lectura lui Noica la https://www.youtube.com/watch?v=VdSx8JrDQA0).

Mă tem însă că Noica pleca de la convingerea greșită că exercițiul cultural îl face pe om mai bun; orice creștere este bună, orice devenire este în mod necesar una întru ființă.

Dar eseul lui Noica se termină cu un paragraf pe care antrenorii de excepție, cei care pot face mai ales ca neghina să crească la fel de înaltă, dacă nu chiar mai înaltă decît grîul, preferă să-l ignore, așa cum se străduiesc acum să ignore creșterea solidarității populare adusă de performanța tinerilor fotbaliști români:

„Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție, pentru tinerii de excepție, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai!”

 Sămînța cea bună este dată deja. Nu are nevoie decît de ploaia cea bună, de iubirea noastră, de prețuirea și încrederea noastră, a părinților și strămoșilor și copiilor noștri în noi înșine și în prețuirea și iubirea lui Dumnezeu pentru noi și încrederea Lui în noi. Antrenorii de excepție au conjurat împotriva ploii bune, invocînd asupra noastră ploaia acidă a falselor dileme.

De treizeci de ani, antrenorii de excepție, antrenați de Noica însuși, nu au produs decît o cultură de lăutari care ne vrăjesc cu descîntecele UE, ale pieței globale, ale unității religiilor și ale toleranței la rău. De treizeci de ani sîntem invitați, seduși, constrînși, amenințați să degustăm mostrele de urinoterapie aduse în spinarea poneilor roz. Cică e la fel ca apa. Bill Gates chiar are o companie care se ocupă de filtrarea apei din canalizare. În România, cu banii și influența lui Bill și George, edituri și companii private, instituții de cultură ale statului român, oameni de cultură venerabili și universități de prestigiu transformă de treizeci de ani apa bună, de izvor curat, în substanțe poluante, de la fecale la reziduuri toxice. Unii dintre acești agenți ai poluării noastre sufletești o fac și pe gratis, din ură și din diverse alte complexe de inferioritate generate de neajunsul de a se fi născut într-o cultură minoră.

Cartoforii care joacă cu zaruri și cărți măsluite au o vorbă: „Șmecherii cu banii, fraierii cu speranța!” Însă maeștrii jocurilor cu mărgelele de sticlă de la noi nu și-au propus să ne ia banii. Nu au voit nimic altceva decît să ne ia speranța. 
         Antrenorii de excepție antrenează; antrenorii umili cultivă. Cine sînt acești antrenori umili? Noi toți, toți acești anonimi pentru elită, dar prieteni, rude și vecini între noi. Noi, toți cei care ne-am păstrat speranța.

Unitatea dintre naționala de tineret a româniei și suporterii români ne-a demonstrat că speranța este încă la noi. Aceasta este marea victorie pe care ne-au readus-o sportivii noștri.

Să-i lăsăm pe antrenorii anticulturali din România cu banii. Ei n-au nimic de cultivat și nimic de crescut în afară de lucruri și culturi care la vremea secerișului se strîng și se aruncă în foc. Speranța, în schimb, este una dintre cele trei care vor rămîne în veac.

         P.S.
         Aceasta este postarea cu numărul 1000. Sper ca măcar o parte din textele postate aici vor reuși să ne facă să ne dorim ploaia cea bună.