Aria inimii
Îmi amintesc că l-am văzut odată pe bunicul meu pe
linie maternă uitîndu-se la televizor la un meci de fotbal. Bunicul meu era
țăran (la fel ca ceilalți bunici ai mei, de altfel), în sensul propriu al
cuvîntului: trăia din munca pămîntului și din creșterea animalelor. În afară de
familie, de treburile gospodărești, de politică și de Dumnezeu nu cred că-l mai interesa și
altceva. De aceea, atenția pe care o acorda acelui meci m-a surprins, așa cum a
surprins-o probabil și pe Lidia Stăniloae cînd și-a văzut tatăl uitîndu-se la
un meci de fotbal. „Privesc iarba”, îi explică fiicei nedumerită teologul român
pe care-l ajunsese dorul de Vlădenii copilăriei. „Cu cine ții, bunicule?” l-am
întrebat amuzat pe bunicul meu, știind că era ignorant în materie de fotbal.
„Cu cel mai slab” mi-a răspuns el blînd. Presupun că răspunsul lui ar fi
provocat nu doar aprobarea lui Dumitru Stăniloae, ci l-ar fi determinat poate
pe teologul român să adauge un paragraf Reflecțiilor
despre spiritualitatea poporului român.
„Votează cu inima” este un slogan genial, iar
dintre toți politicienii români de astăzi, Viorica Dăncilă este poate cel mai
indicat om să-l reprezinte. Nu poți să nu
te gîndești la afirmația repetată făcută de Țuțea:
„Am fost în tinerețe de stînga din generozitate.
Pentru că, vorba ceea: dacă pînă la 30 de ani nu ești de stînga, n-ai inimă,
dacă după 30 de ani mai ești de stînga și nu ești conservator, ești cretin.” (
nu se știe cu precizie cui aparține maxima, deși a fost atribuită unor diverși
gînditori și oameni politici, de la Burke la Churchill și a fost folosită în
numeroase situații. Vezi pe larg la https://quoteinvestigator.com/2014/02/24/heart-head/).
În mod evident, experiența lui Țuțea este contrazisă de realitatea de astăzi din România: la noi inima mai bate doar la categoriile mai în vîrstă și reduse mintal, dacă e să ne luăm după adversarii pesedeului. Cei de pînă în 30 de ani par că se pot lipsi de inimă, lucru care-i face să se simtă foarte bine.
În orice caz, oricît de ipocriți ar fi cei doi
candidați și oricît de puțin s-ar identifica în lucrurile pe care le afirmă, amîndoi
par să se regăsească în sloganurile de campanie alese. De pildă, pînă și adversarii
PSD-ului sînt de acord că Viorica este o femeie de treabă. Mă-ndoiesc însă că
ar putea îndrăzni cineva să-i ceară lui Iohannis să ne arate inima sa. Simplul
gînd că actualul președinte și-ar putea arăta golul amețitor pe care toată
lumea i-l bănuiește în dreptul pieptului îți produce amețeala.
Așa cum știm că Dăncilă are inimă, este
incontestabil și că Iohannis dorește o Românie normală. Din acest punct de
vedere, amîndoi sînt cinstiți: unul cu inima, altul cu normalitatea. Dar aici
există totuși două diferențe: normalitatea este o promisiune, inima o
realitate. Mai mult, normalitatea despre care vorbește dl Iohannis pare să fie normalitatea
lui, așa că poate că românii ar trebui să fie mai prudenți în ce privește
promisiunile lui Iohannis: dacă, Doamne ferește, se împlinesc? După guvernul lui, după confruntarea lui și după dialogul lui cu nimeni din campanie, este puțin
probabil ca această normalitate să fie altceva decît tot normalitatea lui: una în care, dacă ai noroc, îți
poți lua cîteva case din meditații, o normalitate care-ți permite să-i insulți
pe oamenii normali din România pentru că și-au dorit ca societatea românească
să fie alcătuită din familii normale, în sfîrșit, o normalitate care te face să
pari inteligent doar insultînd oamenii simpli, lipsiți de educație sau cu erori de
exprimare.
Îndemnîndu-i pe români să voteze cu inima, Viorica
Dăncilă demonstrează o cunoaștere a psihologiei poporului român. Sigur, apelul pare
un șantaj sentimental și poate că nici nu este altceva, dar important este că
acest apel se bazează pe o trăsătură reală a poporului român. Este un popor
cald, omenos, săritor, atent, generos. Poporul român îi acordă atenție mai degrabă celui lipsit de șanse, iar insistența cu care adversarii doamnei
Dăncilă subliniază lipsa ei de șanse i-a făcut candidatului PSD un mare serviciu. Pentru că,
asemeni bunicului meu, poporul român ține cu cel mai slab. Din acest punct de
vedere, deși intenția oamenilor de campanie ai lui Iohannis a fost de a
încuraja absenteismul acelor alegători ezitanți ai lui Dăncilă (pe principiul
„e și proastă, nici n-are șanse să cîștige, mă duc degeaba”), este posibil ca
tocmai lozinca „Dăncilă n-are nici o șansă!” să-i aducă un număr neașteptat de
voturi.
Bineînțeles, românii s-au schimbat foarte mult în
ultimii douăzeci de ani. A apărut o nouă generație, una care nu doar că nu se
recunoaște în trăsăturile poporului român, ci le disprețuiește, ca tot atîtea
piedici în calea succesului dobîndit rapid și fără scrupule. Aceasta nu
înseamnă că poporul român este divizat între pesediști cu inimă și rezistenți
cu cap. Societatea românească este cea divizată, și este normal și fertil, chiar dacă pare dureros, să fie
așa. Poporul însă nu poate fi divizat. Poporul poate fi slăbit, poate fi
împuținat, dar nu poate fi divizat. Nu pot exista două feluri de popor român. (Distincția
lui Dan Puric dintre popor și populație, unde populația reprezintă factorul
degenerat, dezrădăcinat, este validă, însă mi pare cumva prea drastică,
întrucît pe de o parte nu permite posibilitatea recuperării „populației”, iar
pe de alta nu explică cum poate să apară populația în cadrul unui popor. În
plus, între tipurile pure, adică între oamenii cu conștiință creștină și națională și
cei degenerați există o mulțime de cazuri de oameni conștienți de pericolul
dezrădăcinării, dar care nu știu ce să facă sau ce rost are să se împotrivească,
oameni care nu au devenit încă populație, dar nici nu știu cum ar putea face
parte din popor. Din fericire, în ciuda impresiei pe care ne-o face societatea
românească de astăzi, aceștia sînt majoritatea, nu populația. Așadar, distincția dintre popor și populație ar trebui gîndită mai degrabă la nivelul societății românești decît la nivelul poporului român)
Din acest punct de vedere, importanța votului de duminică depășește miza
alegerilor; vom afla cu acest prilej cît a mai rămas din poporul român. Cine
pretinde că poporul român va vota cu Iohannis demonstrează că nu cunoaște
poporul român. Va vota cu Iohannis o mare parte din societatea românească, asta
e sigur. Vor vota pentru Iohannis și destui oameni de treabă, oameni
inteligenți, harnici și cinstiți. Vor vota profesorii, victimele guvernării
pesediste, care nu și-au revenit nici pînă acum din șocul salariilor mărite; ca
să se elibereze de stres le spun elevilor glume despre PSD și Dăncilă,
cultivînd astfel în elevi sentimente nobile precum cinismul și disprețul față
de omul simplu și instruindu-i în subtila artă a sarcasmului și bășcăliei. În
fine, vor vota toți cei care vor dori să demonstreze că nu sînt proști. Adică
majoritatea proștilor. Din acest motiv, nu vor vota pentru Dăncilă nici
majoritatea oamenilor cu inimă pentru că, se știe: dacă ești bun, ești prost.
Oamenii deștepți sînt cei care știu cum se
calculează aria cercului. Sau cel puțin îi știu pe cei care știu cum se
calculează. Pe Iohannis, de pildă.
Dacă Dăncilă ar fi răspuns corect la conferința de
presă, poate că ar fi fost întrebată apoi cîte laturi are cubul, sau care este
teorema lui Pitagora. Sau condițional-optativul de la „a vota”. Întrebări voit
umilitoare, din categoria celor pe care le adresezi unui analfabet pentru a
demonstra că tu ești inteligent, iar el e prost.
La întrebările jurnaliștilor impertinenți Dăncilă
ar trebui să răspundă în doi peri. De pildă, la întrebarea cum se calculează
aria cercului, ar fi putut răspunde aiurea. Ar fi trebuit să spună că aria
cercului nu se calculează, se cîntă. Cercul sugerează perfecțiunea, iar Callas
ar fi interpretat cel mai bine această arie. Poate că, pe viitor, Dăncilă ar trebui
la rîndul ei să aibă pregătite vreo două, trei întrebări pentru jurnaliștii de
scandal. De pildă, cine este autorul formulei „sat global” („global village”) și la
ce se referă ea? Care-i diferența dintre alfabetul fonemic și cel morfemic? Care
este forma lui „a termina” la mai-mult-ca-perfect, persoana a doua singular?
Bineînțeles, Dăncilă nu va face asta. Poate pentru
că nu o duce capul. Sau poate pentru că atunci cînd ai inimă, nu te poți coborî
la mintea unora care nu au nimic.