Pagini

Oameni și Locuri

miercuri, 24 iunie 2020

Cugetarea la moarte (V)


Voroneț, Judecata de Apoi

Într-un interviu acordat la sfîrșitul anului trecut, regretatul Arhiepiscop Pimen Suceveanul mărturisea că era pregătit de moarte și că și-ar dori ca la slujba sa de îngropare să se audă și sunetul unui bucium (https://doxologia.ro/reflectii/ips-parinte-pimen-sicriul-mi-l-am-pregatit-este-din-larita-l-am-pregatit-frumos-m-am).
Spre deosebire de majoritatea instrumentelor muzicale, buciumul nu este destinat purei bucurii ori simplei delectări sufletești, ci presupune totodată transmiterea unei vești însemnate. Buciumul nu doar „cîntă”, ci mai ales anunță prin cîntec. Anunță un pericol de moarte (chemînd odinioară la luptă), sau moartea cuiva deodată cu singurătatea celor rămași, chemarea la clacă sau chemarea la biserică în noaptea de Înviere. Cel puțin așa se petreceau lucrurile pe vremea cînd fericirea păstorilor de la munte nu depindea de portarea la operatorii de telefonie mobilă, ci de vederea cerului, ascultarea codrului și de vorbirea cu Dumnezeu și cu animalele. 
De fapt, adevărata și decisiva portare pe care o realizează lumea de astăzi nu este de la un operator la altul, ci de la un mod de comunicare personal în care fiecare om avea identitatea lui inconfundabilă, la unul nepersonal în cadrul căruia toată lumea se străduiește să fie ca toată lumea. Omul a devenit el însuși un operator. Cu doar o generație în urmă, pentru a comunica omul trebuia să se deschidă lăuntric; acum este suficient să se conecteze. Lumea omului de astăzi se reduce la mediul informatic, inteligent, „smart”. Am devenit cu toții agenți de informații (supravegheați de serviciile de informații). Această pierdere a modelului comunicării personale este atît de gravă încît buciumele ar trebui să răsune neîntrerupt.
Din păcate, cei care ar trebui să anunțe primejdia nu sunt întotdeauna conștienți de ea: „Tulnicul e ca o fiinţă vie în inima mea, m-am îndrăgostit de el şi, de când ştiu cânta, nu m-am mai putut lăsa. Pe vre­muri, tul­nicul era cam cum e telefonul acum, căci orice se poa­te anunţa prin cântecul tulni­cului. Are sono­rităţi care vi­brea­ză, tonuri înalte care parcă-ţi amintesc de alte vre­muri, pe care le credeai uitate. Prin tulnic se ţine şi cre­dinţa, şi ruga.” (http://arhiva.formula-as.ro/2018/1302/acasa-1/marita-si-tulnicul-fermecat-23342). Dar telefonul nu poate fi niciodată o ființă vie în inima nimănui; nu poate anunța lucrurile sufletului pentru că nu poate permite comunicarea dintre suflete, așa cum o face buciumul. Vibrația telefonului este o funcție pe care o poți selecta, vibrația buciumului este o putere care se manifestă în acord cu puterile și mișcările sufletului tău.
Buciumul, trîmbița anunță ceva însemnat pentru că toate lucrurile însemnate vin de sus. Buciumul anunță nu doar moartea fiecăruia dintre noi, ci și învierea noastră la „trîmbița cea de apoi” (1 Cor. 15, 52). Este poate ultima și cea mai importantă învățătură pe care ne-a lăsat-o ierarhul sucevean înmormîntat în Țara de Sus.
Ideea textului de mai jos, publicat în numărul din această lună al revistei Convorbiri literare, este că fiecare om reprezintă o astfel de trîmbiță; dar chemarea ei nu o putem auzi decît în liniștea adusă de cugetarea la moarte.

*
 
Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15, 51-53)

Marsyas, sculptura lui Anish Kapoor (https://publicdelivery.org/anish-kapoor-marsyas/) i-a inspirat lui Arvo Pärt o extinsă meditație la moarte, meditație transformată ulterior într-o lucrare muzicală aparte:
„Prima mea impresie a fost că eu, ca ființă vie, stăteam în fața propriului meu trup și eram mort – ca într-o distorsiune temporală, mă simțeam deodată în viitor și în prezent. Deodată, m-am trezit pus într-o poziție în care viața mea apărea într-o altă lumină. Și m-am simțit obligat să mă întreb ce aș mai putea face în timpul care mi-a rămas.
Moartea și suferința sunt temele care privesc fiecare persoană născută în această lume. Modul în care individul se împacă cu aceste probleme (sau nu reușește să o facă) determină, la un nivel conștient sau inconștient, atitudinea sa față de viață.
Datorită dimensiunii sale mari, sculptura lui Anish Kapoor spulberă nu numai conceptele de spațiu, ci și – după cum înțeleg eu – conceptele de timp. Granița dintre timp și atemporalitate (timelessness) nu mai pare atît de importantă.
Acesta este subiectul care stă la baza compoziției mele Lamentate. În consecință, am scris un lamento – nu pentru morți, ci pentru cei vii, care trebuie să se ocupe ei înșiși de aceste probleme. Un lamento pentru noi, cei cărora nu ne este ușor să facem față durerii și deznădejdii din această lume.
În prezența lucrării lui Anish Kapoor, de care m-am îndrăgostit profund, simt un fel de deplinătate (completeness) izvorîtă din forma ei armonioasă și din fluiditatea ei atît de naturală, cît și din efectul mai degrabă paradoxal al unei plutiri lipsită de efort, în ciuda dimensiunilor copleșitoare. Cu forma sa de trompetă, sculptura în sine sugerează muzică. Acest „mort-trâmbiță” („trumpet corpse”) mai mare decît viața ar putea vesti sfîrșitul lumii – precum «tuba mirum».” (Trîmbița cu sunet minunat din imnul Dies iraeZiua mîniei – care-i va aduna pe toți morții în fața tronului dumnezeiesc în vederea Judecății de Apoi, n. tr. Vezi mai mult la https://www.universaledition.com/arvo-Pärt -534/works/lamentate-10864)
Această experiență i-a inspirat lui Pärt lucrarea Lamentate, contribuția sa muzicală la un proiect multidisciplinar organizat la Tate Modern Gallery în 2003. Partea vocală din Lamentate, deși redusă sonor la imnul Da pacem Domine din deschiderea lucrării, continuă să fie prezentă în liniște, neintonată, în restul compozițiilor instrumentale, însoțind partitura, unde este marcată corespunzător (https://idoc.pub/documents/arvo-Pärt -lamentate-wl1pm3dr72lj).
Textul nerostit al rugăciunii, dar prezent într-o formă pe care nu o putem percepe senzorial, după cum nu putem percepe senzorial nici moartea, este constituit dintr-un fragment al imnului Dies irae („Dies irae dies illa, Solvet saeclum in favilla” – „Ziua mîniei, ziua aceea cînd lumea va fi prefăcută în cenușă” – imn integrat liturghiei catolice, folosit în special în liturghiile dedicate pomenirii credincioșilor răposați) completat de cele trei tropare de la sfîrșitul catismei a treisprezecea din Psaltire:

Cu ochi milostiv vezi, Doam­ne, smerenia mea, căci cu înce­tul viața mea se cheltuiește și din fapte nu-mi este mântuire. Pentru aceasta mă rog: Cu ochi milostiv, Doamne, vezi smere­nia mea, și mă miluiește.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh.

Veacul meu se sfîrșește și înfricoșatul Tău Scaun se gă­tește, viața mea trece, judecata pe mine mă așteaptă, îngrozindu-mă cu munca focului și cu văpaia cea nestinsă. Ploaie de lacrimi dă-mi mie și stinge pu­terea lui, Cel ce vrei ca toți oa­menii să se mîntuiască.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cel ce pentru noi Te-ai născut din Fecioară și răstignire ai răb­dat, Bunule, Care cu moar­tea pe moarte ai prădat și înviere ai arătat ca un Dumnezeu, nu tre­ce cu vederea pe cei ce i-ai zidit cu mîna Ta. Arată iubirea Ta de oameni, Milostive, primește pe Născătoarea de Dumnezeu, ce­ea ce Te-a născut pe Tine, care se roagă pentru noi, și mîntu­iește, Mîntuitorul nostru, pe poporul cel deznădăj­duit.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor, amin.”

Dacă într-adevăr cele zece momente din Lamentate reprezintă încercări succesive de a surprinde taina unei realități care, asemenea sculpturii lui Kapoor, nu poate fi descoperită dintr-o singură privire (vezi Sander van Maas, „Pärt and the Experience of the Neutral”, în Laura Dolp, ed., Arvo Pärt’s White Light: Media, Culture, Politics, Cambridge: Cambridge University Press, 2017, p. 76) în ciuda faptului că este vizibilă, asemenea trupului nostru, înseamnă că taina poate fi sesizată tocmai prin ceea ce este nevăzut și neauzit. Taina trupului este adîncită odată cu moartea, deși moartea pare să reducă la tăcere orice posibilă manifestare a ei. Taina trupului, a vieții și morții lui nu este accesibilă nici în viață, nici în moarte. Taina lui se află în ceea ce este dincolo de viața și de moartea trupului, vizibilă în ceea ce este nevăzut în trup, deprinsă în liniștea cugetării la moarte practicată în spiritualitatea creștină răsăriteană.
Troparele ortodoxe nerostite, care însoțesc în mod insesizabil muzica din Lamentate, ne călăuzesc în chiar taina vieții și morții noastre. Există anumite simetrii evidente între soarta satirului Marsyas și cea a omului de după Cădere: provocarea divinității sfîrșește în moarte; Marsyas este jupuit de viu de Apollo așa cum Adam își pierde nevinovăția originară, dobîndind în schimb haine grosolane de piele; Marsyas provoacă zeul la o confruntare muzicală, interpretînd o muzică îndrăcită care le posedă pe nimfele prezente, în timp ce Apollo oferă un cîntec a cărui frumusețe copleșitoare îi liniștește pe toți cei prezenți, înlăcrimîndu-le ochii.
Cele trei cercuri metalice conectate printr-o „piele” roșie continuă, o membrană PVC formînd un ansamblu de 150 m lungime și 35 m înălțime, suspendat în aer, arată ca trei urechi imense. Dar pentru Arvo Pärt sculptura reprezintă un „mort-trîmbiță”. Este un mort care vestește și care totodată vrea să audă. Chiar și în moarte, omul rămîne receptiv și revelator. Pentru omul care a amînat problema morții pentru finalul biologic al vieții, moartea s-ar putea chiar să reprezinte primul lui moment de receptivitate.
Muzica face prezent ceea ce nu se aude, sculptura, ceea ce nu se vede. Spațiul gol lăsat de imposibilitatea cuprinderii sculpturii în totalitatea ei, intervalele de liniște din muzică aduc sufletul într-o altă ordine, în acea distorsiune temporală despre care vorbește Pärt în pasajul citat mai sus. Este ordinea rugăciunii. Sculptura și muzica, trupul și sufletul, ne fac atenți la taina morții ca dezbrăcare: dezbrăcare de viață, dezbrăcare de trup, dar, mai ales, de o unitate personală care face posibilă viața. Această descoperire este tot mai inaccesibilă omului de astăzi și tocmai de aceea el se regăsește tot mai greu în cuvintele rugăciunilor care răspund frămîntării sale ascunse.
Dar dacă viața omului depășește într-un plan superior limita vieții biologice, atunci ea este mai mult decît unitatea dintre trup și suflet. În timp ce primele două tropare vorbesc despre moarte nu doar ca sfîrșit al vieții, ci mai ales ca întîmpinare a judecății divine, cel de-al treilea vestește biruirea morții și mîntuirea omului. Primele două tropare vorbesc despre omul concret aflat în raza morții; al treilea vorbește despre „poporul cel deznădăjduit” – despre neamul omenesc, care plînge (lamentate) de data asta nu doar pentru soarta sa, ci și pentru Cel care „răstignire a răbdat” de dragul celor pe care „i-a zidit cu mîna Sa”. Omul plînge pentru că înțelege că nu poate fi salvat decît în măsura în care Salvatorul omului vine după om intrînd în moartea omului. De-abia moartea lui Hristos ne arată dimensiunea reală și grozăvia morții în care am căzut. Pierderea unității dintre trup și suflet produsă prin moarte este urmarea pierderii relației cu Dumnezeu. Omul întreg nu este omul cu trup și suflet, ci omul în Dumnezeu. Unitatea dintre trup și suflet poate fi refăcută pe măsura deschiderii noastre către Cel care poate asigura unitatea veșnică dintre trup și suflet întrucît a realizat-o în Sine, prin Înviere.
De vreme ce moartea noastră a fost luată asupra Sa de Hristos, noi trebuie să ne îmbrăcăm în Hristos „pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghițit de viață” (2 Cor. 5, 4). Trupul nostru muritor, odată îmbrăcat în trupul înviat al lui Hristos, face ca noi să nu ne mai cunoaștem între noi după trupurile noastre, ci după trupul tainic al lui Hristos: „De aceea, noi nu mai știm de acum pe nimeni după trup […] dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă.” (2 Cor. 5, 16-17)
Rugăciunea țîșnește singură, fără cuvinte, în situația de vulnerabilitate și expunere nemijlocită înaintea morții spirituale în care ne aflăm și în care ne descoperim brusc, cu atît mai surprinși cu cît ne lipsește experiența spirituală profundă concentrată în tradiția răsăriteană a cugetării la moarte. Muzica din Lamentate ne dezbracă de falsul înveliș protector, lăsîndu-ne expuși în realitatea condiției noastre muritoare. Pärt folosește pretextul episodului mitologic al confruntării dintre Marsyas și Apollo pentru a ne aduce în contextul teologic al lui Adam și Hristos, în situația în care omul trăiește cu adevărat sau moare cu adevărat în măsura în care alege ori refuză să se îmbrace în Hristos (Galateni 3, 27).
Ceea ce scapă privirii noastre nu este doar moartea, ci și învierea. Ambele sunt ascunse de noi, ambele sunt ascunse în noi. Dacă muzica lui Pärt este consolatoare și odihnitoare pentru om nu este pentru că, așa cum observa cineva, „oferă o pregătire pentru propria noastră moarte și pentru că ne arată cum să ne trăim viețile” (Robert Sholl, „Arvo Pärt and spirituality”, în Andrew Shanton, ed., The Cambridge Companion to Arvo Pärt, Cambridge University Press, 2012, p. 157), ci pentru că ne amintește că moartea noastră ca despărțire de Dumnezeu, Viața lumii, poate fi îmbrăcată în viață spre moartea morții noastre și spre învierea noastră.
(„Cugetarea la moarte”, Convorbiri literare, iunie 2020, nr. 6 (294), p. 153-155. Precizez că față de versiunea din Convorbiri, textul postat aici cuprinde cîteva completări utile.)