Cu două zile înainte de a fi prins și judecat, Hristos le răspunde ucenicilor care doreau să afle „cînd” va fi sfîrșitul veacului și venirea lui Hristos în slavă (Matei 24, 3). Cu această ocazie, aflăm patru lucruri esențiale. În primul rînd, aflăm că momentul precis nu-l știe decît Tatăl (Matei 24, 36). În al doilea rînd, aflăm că sfîrșitul a venit deja: mai precis, sfîrșitul lumii se împlinea în curtea arhiereului Caiafa prin bătrînii poporului, care hotărau prinderea și uciderea lui Hristos chiar în timp ce Hristos le vorbea ucenicilor pe Muntele Măslinilor despre sfîrșitul lumii (capitolele 24 și 25 de la Matei) și despre imediata Lui răstignire (Matei 26, 1-5).
Semnele menționate de Hristos (profeți mincinoși, răcirea iubirii dintre oameni, molime, dezastre naturale) în această cuvîntare dedicată vremurilor din urmă (Matei, capitolele 24 și 25), au tot apărut în ultimii două mii de ani din simplul motiv că, după cum subliniază părintele Alexander Schmemann, prin judecarea și condamnarea Fiului Întrupat, lumea s-a judecat și condamnat singură, anulîndu-și astfel singura ei posibilitate de salvare:
„Această lume L-a respins pe Hristos, a refuzat să vadă în El propria ei viață și împlinire. Și pentru că nu există viață pentru ea decât în Hristos, respingând și omorând pe Hristos, lumea s-a condamnat pe sine însăși la moarte.” (Pentru viața lumii, Basilica, 2012, p. 93).
Din acest motiv și în al treilea rînd, nu ne ajută cu nimic să știm cînd anume va veni ziua din urmă: precum cele zece fecioare (dintre care cinci neînțelepte, Matei, 25, 1-13), precum sluga care continuă să privegheze chiar dacă stăpînul întîrzie (Matei, 24, 42-51), ori sluga credincioasă din Pilda talanților (Matei 25, 14-30) sau drepții din judecarea neamurilor (Matei 25, 31-46), din ziua Răstignirii și pînă la sfîrșitul veacurilor ne aflăm în ziua din urmă în fiecare zi și în fiecare zi noapte, în fiecare clipă. Sfîrșitul este „la uși” (Matei 24, 33); precum odinioară potopul i-a luat pe toți cei care „mîncau și beau, se însurau și se măritau” în timp ce Noe își construia corabia (Matei 24, 37-42), tot așa stau lucrurile și acum.
Dar dacă pe vremea lui Noe oamenii nu au știut de venirea sfîrșitului, de două mii de ani creștinismul nu a încetat să-i anunțe venirea. Cu toate aceste, din diverse motive, care variază de la teama de a nu părea înapoiat pînă la nădejdea seculară în progres sau chiar la pierderea efectivă a oricărei credințe, clerul a devenit între timp ceva mai reținut față de subiect. Dar victima acestei rețineri în afirmarea adevărului de credință o constituie, ca întotdeauna, cei „prea mici” ai Domnului (Matei 25, 31-46), abandonați de mulți dintre cei care pretind sau poate chiar își închipuie sincer că sunt dedicați Domnului. În pasajul despre judecarea neamurilor (Matei 25, 31-46), celor „de-a stînga” nu le vine să creadă că sunt alungați „în focul cel veșnic”: Cine, noi? Cum așa? Asta-i bună, adică, cînd nu Ți-am slujit noi (Matei 25, 44)? Păi, cum, n-am făcut noi atîtea slujbe? N-am organizat pelerinaje?
Sigur, grija pentru cei nevoiași manifestată în programele de asistență socială ale BOR rămîne meritorie chiar dacă este făcută și din bani publici și chiar dacă este folosită sau urmărită mai ales ca efect de imagine. Însă foamea și setea, frigul sau boala și suferința de orice fel a celor prea mici nu se reduc la nevoile trupești și nu pot fi alinate doar cu sarmale, fie ele și binecuvîntate de ierarh; la rîndul lor, nici nevoile sufletești nu pot fi împlinite doar prin centre de consiliere (care oferă pînă și „traininguri”!) și nici măcar doar prin slujbe. Cei mici au trebuință mare de cuvîntul bun, de cuvîntul drept, de cuvîntul adevărat, de cuvîntul personal, nu de texte și formule recitate sau improvizate pe acorduri sentimentale. Iar ce este mai dureros nu este că celor mici le lipsește acest cuvînt, ci faptul că ei ajung să se hrănească cu vorbe viclene, șuierate dilematic uneori chiar de Biserica însăși, ai cărei lideri s-au dovedit în acești treizeci de ani de libertate pustiitoare dispuși să recunoască natura duhovnicească a tuturor intelectelor unite transcendental pe aripa templului. După trei decenii în care cuvîntul de învățătură de la sfîrșitul slujbei a fost încredințat lui Pleșu, Patapievici, Baconschi și discipolilor lor, închinarea creștină a ajuns pentru victimele elitei un exercițiu intermediar, subordonat iluminării oferită generos fie în paginile Dilemei, fie în paginile publicațiilor bisericești unde acești intelectuali sunt citați cu admirația cu care un bacșiș consistent este apreciat uneori prin exclamația încîntată „respect, boss!”
Din cauza înmulțirii slujitorilor lui Dumnezeu care au făcut din Împărăție un mijloc și din credința oamenilor un instrument de șantaj, cei mici au ajuns să se hrănească cu pietre, să bea otravă, să fie străini în țara și în neamul lor, să se îmbolnăvească de credințe stricate și să zacă închiși în temnițele deznădejdii. Este vina celor mici că trăiesc ca și cum Hristos nu ar fi venit vreodată, dacă cei mari se poartă ca și cum Hristos nu va mai reveni vreodată? Cine-i mai vizitează pe acești prea mici? Ce le dăm să știe, să creadă, să vadă, să nădăjduiască? Opoziția radicală dintre cuvîntul crucii și înțelepciunea lumii acesteia, descrisă atît de tranșant de Sf. Ap. Pavel în primele patru capitole din Epistola Întîia către Corinteni, este tot mai atenuată în zilele noastre, cînd printr-un „pogorămînt” strategic față de cei rău-credincioși, nebunia lumii este convertită în putere a lui Dumnezeu, eliberîndu-i pe „înțelepți” de condiția smereniei și lipsindu-i pe cei slabi de puterea lui Dumnezeu.
Să-l vezi pe Hristos flămînd, însetat, străin, gol, bolnav sau în temniță nu înseamnă doar să-ți fie milă de amărîți și de pușcăriași; înseamnă în primul rînd să vezi în orice om care nu știe de Hristos un om lipsit de hrană, de haine și de libertate, și care trebuie prin urmare îmbrăcat în Hristos și hrănit cu Hristos pentru a putea deveni liber. Este de neînțeles că tocmai cei mai lipsiți de Hristos dintre noi (de vreme ce se folosesc de Hristos pentru a impune viziuni păgîne ori seculare), acei intelectuali care „iau măști de creștini”, la care se referea părintele Stăniloae într-un interviu (http://mail.rastko.rs/cms/files/books/4f22ad5380c6d) sunt recomandați ca modele de intelectuali creștini-ortodocși chiar de unii ierarhi din BOR. Cîteva generații de credincioși au fost amăgite astfel tocmai de cei care au jurat la hirotonire că vor păzi credința dreaptă: „Prin întreaga mea slujire învățătorească, sfințitoare și pastorală, mă voi strădui, necontenit, să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare și de rătăciri” (http://patriarhia.ro/images/pdf/HotarariSinodale/2010/Anexa_2.pdf).
Înlocuirea autorității părintelui duhovnicesc cu cea a profesorului universitar și a chiliei cu biblioteca și sala de conferințe a produs o răsturnare fără precedent atît în scara virtuților ortodoxe, cît și în scara valorilor naționale. Astfel, dintr-un exercițiu de tăcere (în vederea adunării lăuntrice) însoțit de afirmarea neclătinată a adevărului de credință, dreapta socoteală s-a transformat într-unul de interogare vicleană și redefinire ulterioară a adevărurilor elementare despre om, familie, credință, popor, istorie, Dumnezeu. La rîndul lor, valorile în care ne regăseam și care ne erau recunoscute de străinii care ne-au vizitat – ospitalitate, omenie, blîndețe, hărnicie, cinste, agerime a minții și sprinteneală a trupului – ne-au fost refuzate, iar în schimbul lor am primit un kit de valori civice – toleranță, incluziune, diversitate – prevăzute cu un filet compatibil cu orice tip de rezerve euro-atlantice.
Înstrăinarea de noi înșine nu ne-a făcut nici mai creativi, nici mai disponibili pentru lucrurile spiritului, așa cum unii, cu strîmbă socoteală, poate chiar sperau. După trei decenii de societate deschisă și monoculturi dilematice, cei mai mulți români s-au trezit singuri, străini față de propriul lor trecut, cultură și credință.
În ciuda aparențelor, generațiile din post-comunism nu pot trece printr-un conflict între generații din simplul motiv că au crescut lipsite de conștiință istorică, iar fără conștiință istorică îți lipsește atît capacitatea de a percepe conceptul de generație, cît și vocația continuității. Nu mai este posibilă așadar nici măcar acea „retorică generaționistă” din epoca interbelică care întrerupea, după cum arată limpede Mircea Platon, perspectiva continuității proprie secolului anterior (Deșcolarizarea României, Ideea Europeană, București, 2020, p. 75).
În comunism, oamenilor li se spunea că muncesc pentru țară, deși munceau pentru statul comunist; astăzi li se spune că muncesc pentru ei mai ales atunci cînd muncesc pentru o multinațională. Din cîte se vede, și în comunism, și în neoliberalism, de țară continuă să se ocupe alții decît locuitorii ei (în acord cu formularea memorabilă a distinsului domn Sever Voinescu, „Dezastrul pentru România ar fi să încapă exclusiv pe mîna românilor!” https://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/o-maimutareala). Iar dacă e să fie salvată, România e salvată nu în sensul unei reașezări a ei într-o continuitate istorică cu acele încercări din trecut de recuperare a demnității naționale menționate de M. Platon (Deșcolarizarea, p. 75-77), ci prin culpabilizarea incalificabilă a unor categorii sociale defavorizate fie prin vîrstă (babele, respectiv boșorogii „comuniști”), fie prin lipsa educației (analfabeții funcțional).
Așa cum uiți că uiți, sau cum nu simți că ești mort, tot astfel ține de natura pierderii conștiinței să nu fii conștient de pierderea ei. De aceea, nu putem regreta demolarea conștiinței creștine și naționale produsă sub ochii noștri în ultimele aproximativ două decenii nici măcar așa cum deplîngem pierderea bisericilor demolate de comuniști. Suntem incapabili să recunoaștem și să regretăm lucrurile pe care le-am pierdut. Faptul se poate observa în euforia celor mai mai pierduți dintre noi, care se pretind cei mai salvați. Iar procesul acesta de slăbire a conștiinței creștine îi amenință chiar și pe acei credincioși care nu au cedat seducțiilor elitei. Dincolo de zăpăceala generală care pare că începe să definească și comportamentul creștin, există o tendință îngrijorătoare către reacția violentă, către revendicarea agresivă a unor drepturi constituționale de practicare publică a credinței la care, în fapt, am renunțat singuri refuzînd să participăm la referendumul pentru familie din 2018.
Creștinii nu ar trebui să încerce să recupereze prin protest de stradă ceea ce au pierdut prin vot. Prin astfel de gesturi creștinii nu au decît de pierdut. Dincolo de atenția sau răbdarea lumii, de care oricum creștinii nu s-au bucurat cine știe ce, ce au ei de pierdut prin manifestații mai mult sau mai puțin spontane, mai mult sau mai puțin manipulate, este să nu-l mai vadă pe cel cu adevărat flămînd: de ce ar mai umple cineva un cărucior de cumpărături pînă la refuz dacă nu ar fi atît de flămînd? Riscă să nu-l mai vadă pe cel devenit într-atît de străin, încît vrea să salveze România de români. Să nu-l vadă pe cel cu adevărat bolnav, care-și pune nădejdea în wellness și în suplimente nutritive; riscă să nu-l mai vadă pe cel închis în propria lui viață orientată spre moarte.
Ce avem de cîștigat sunt cei săraci, flămînzi și goi, singuri sau neliberi. Numărul lor este imens: într-un fel sau altul, cu toții ne numărăm printre ei. Trebuie să vestim în această lume viața pe care lumea a respins-o și o respinge; viața de care lumea vrea să se salveze în moarte. Și trebuie să o facem acum. De aceea, în al patrulea rînd, Hristos ne vorbește despre necesitatea privegherii.
Să priveghem pentru a nu fi înșelați de prooroci mincinoși; pentru a nu ne lăsa copleșiți de strîmtorările ce urmează (Matei 24, 21-22); să priveghem pentru că nu știm în ce zi vine Domnul. Dar, mai ales, să priveghem pentru că Domnul a venit deja. Ne așteaptă cu fiecare dintre cei prea mici sau prea mari din jurul nostru pentru a-i hrăni, îmbrăca și elibera, arătîndu-le viața adevărată, Viața lumii pe care lumea nu o cunoaște. Dacă nu vom face asta, ne vom petrece veșnicia întrebîndu-ne un singur lucru: cînd nu L-am slujit noi pe Domnul?