Să recapitulăm mesajul BOR, dătător de speranță pentru intelectualii ortodocși, dătător de disperare pentru orice ortodox atent din lumea aceasta sau de pe cealaltă: ancorarea în adevărul de credință și asumarea unei conștiințe creștine vii pot da valoare vieții și pot construi o lume cu sens dacă sunt deschise spre valori și spre respectul față de tot ce e bun în lume. Da, ați citit bine: credinței și conștiinței creștine le lipsesc valorile și respectul față de tot ce e bun în lume. De aceea, credința și conștiința creștină nu pot construi o lume cu sens. Întrucît o lume cu sens nu poate să apară doar în plan teologic, ea are nevoie și de planul ideilor (https://ziarullumina.ro/regionale/transilvania/comunicat-de-presa-teodor-baconschi-va-sustine-o-prelegere-la-muzeul-mitropoliei-clujului-145549.html).
Mai precis, o lume cu sens are nevoile de ideile dlui Baconschi. Nu doar lumea are nevoie de aceste idei, ci și Biserica precum și fiecare creștin în parte „trebuie să se poziționeze” față de societate în funcție de ideile dlui Baconschi: „Ancorat în orizontul frământărilor actuale, atât în plan teologic, cât și în planul ideilor, Teodor Baconschi ne propune prin această prelegere o reflecție asupra modului în care fiecare creștin și Biserica în ansamblul ei trebuie să se poziționeze în contextul tot mai evident al lumii secularizate.” (sublinierea mea). „Lumea secularizată” este un pleonasm, în schimb Biserica secularizată este o realitate tragică, produsă de astfel de intervenții care împânzesc la propriu publicații bisericești precum Ziarul Lumina.
Ideile dlui Baconschi sunt probabil confirmate de soluțiile Bisericii evanghelice din Württemberg la criza secularistă de vreme ce acestea sunt prezentate pe larg și elogios ca tot atîtea soluții universal valabile la provocările lumii contemporane într-un articol din Ziarul Lumina (Pr. Bogdan Ivanov, „Teme de pe o agendă misionară modernă a Bisericii”, Ziarul Lumina, 11 octombrie 2020, https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/teme-de-pe-o-agenda-misionara-moderna-a-bisericii-157734.html): schimbările accelerate din societate „forțează limitele tradiționale în care erau gândite și înțelese până acum faptul religios și misiunea Bisericii”. Urgența transformărilor impune nevoia unei solidarități sporite cu atît mai mult cu cît „timpul competiției confesionale este de mult depășit”. După care ne sunt prezentate obiectivele agendei misionare a Bisericii evanghelice, printre care se numără și „lupta pentru păstrarea relevanței Bisericii pentru viața oamenilor într-o lume digitală.” Ce este relevant aici este mai ales capitularea explicită a ierarhiei BOR în fața agresiunii digitale, aspect asupra căruia sper că voi reveni într-o postare ulterioară.
Autorul textului nu-și poate ascunde admirația față de o agendă atît de realistă, pe care o propune ca model pentru BOR. Dar exprimă adaptarea la mentalitatea digitală sau „creșterea atractivității Bisericii ca angajator pentru tinerii care să intre în slujirea pastorală, diaconală și educațională” o „înnoire și în viața comunității de viață și credință” sau exprimă, cel mult, o serie de măsuri administrative menite să atenueze ostilitatea sau indiferența societății față de creștinism? Mai degrabă, astfel de măsuri întreprinse în numele „unei maturități și ale unei priviri responsabile […] în spiritul lucid și curajos al Evangheliei” nu sunt decît tot atîtea moduri de falsificare a Evangheliei, a naturii și misiunii Bisericii. De cînd este înnoită viața Bisericii în funcție de împlinirea așteptărilor societății față de Biserică? Prin ce se deosebește atunci Biserica de un ONG oarecare din domeniul social-educațional? Dacă motivul și rațiunea unității creștinilor nu sunt credința și iubirea veșnică a lui Hristos, ci îngrijorarea față de schimbările permanente din lume, cît de creștină mai este unitatea lor? Cît de creștină este o Biserică mai preocupată să se adapteze veacului decît să se sfințească pe sine?
Cînd aude prima parte a versetului 8 din psalmul 33 („gustați și vedeți că bun este Domnul”), ortodoxul se gîndește la Sf. Euharistie. Dar fiecare gînd al credinței și fiecare întîlnire cu un alt om și cu atît mai mult cu un alt creștin ar trebui să fie o gustare hristologică într-o anumită măsură. Limitînd gustarea Domnului la participarea la slujbe și, în mod esențial, la momentul împărtășirii, noi împiedicăm, de fapt, tocmai efectele lucrării pe care gustarea Domnului ar trebui să o împlinească în noi.
Singurii care ar putea practica ecumenismul în sensul lui propriu, ca descoperire a lui Hristos celor lipsiți de plinătatea credinței, sunt evident ortodocșii, cei care au păstrat într-o continuitate neîntreruptă darul credinței și învățăturii apostolice. Sunt singurii care pot practica un ecumenism euharistic, nu în sensul greșit și periculos al con-celebrării liturghiei împreună cu non-ortodocșii, ci în sensul unei experiențe unice a gustării Domnului posibilă doar în Biserica Ortodoxă. Acesta este și motivul pentru care, spre deosebire de catolici, protestanți și neoprotestanți, ortodoxia nu a cedat niciodată „competiției confesionale” de care ni se cere acum, în paginile Ziarului Lumina, să ne desprindem: tocmai pentru că Ortodoxia a păstrat plinătatea Adevărului, nu a simțit niciodată nevoia de a-l impune prin convertiri forțate (prin sabie sau prin strategii de comunicare). Domnul nu a spus nicăieri: mergeți pînă la marginile pămîntului și convertiți pe toată lumea. Ne-a cerut să vestim adevărul tuturor, lăsîndu-l pe fiecare liber să creadă ori să nu creadă, spre mîntuire sau osîndire (Marcu 16, 15-16). Strategia misionară a ortodoxiei a fost întotdeauna duhovnicească, orientată euharistic.
Ortodocșii sunt singurii care pot chema cu îndreptățire mistică și istorică, duhovnicească și firească, la gustarea Domnului. Dar această chemare și această experiență nu sunt posibile decît în cadrul tradiției ortodoxe care unește spiritualitatea, dogma, viața bisericească și viața cotidiană. Aceasta înseamnă două lucruri. În primul rînd, înseamnă că ecumenismul autentic nu este ceva adăugat vieții ortodoxe, nu este o agendă impusă de noua organizare socială a lumii sau a diverselor biserici, ci atitudinea firească, spontană a omului ortodox. Baba ortodoxă este ecumenică în acord cu tradiția ortodoxă; Patriarhul Ecumenic Bartoleomeu este ecumenic într-un sens neortodox. Agenda ecumenică, așa cum este ea prezentată și recomandată de liderii din BOR este o falsificare a viziunii ortodoxe despre Biserică și lume.
În al doilea rînd, devine limpede că gîndirea și atitudinea ortodoxă față de lume nu pot fi determinate de schimbările din lume, ci numai de un adevăr neschimbător și permanent prin care creștinul ortodox înțelege lumea într-o luptă personală permanentă în vederea înnoirii minții sale. Credinciosul ortodox nu urmărește nici să se adapteze în lume, nici să schimbe lumea, ci caută propria lui prefacere prin împotrivirea față de patimi și de gîndurile răutății și printr-o tot mai sporită apropiere de Hristos. O viață euharistică nu este posibilă decît printr-o practică filocalică. Subtitlul ediției românești a Filocaliei, „culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvîrși”, ne spune ceva important în contextul „agendelor de preocupări pastorale și misionare” propuse în paginile cotidianului Patriarhiei; ne spune pe de o parte „cum se poate omul”, deci orice om care vrea să se curețe, lumineze și desăvîrșească, iar, pe de alta, că omul nu se poate curăța, lumina și desăvîrși în nici un alt mod decît în cel descoperit și confirmat în tradiția ortodoxă.
Dar Filocalia a fost neutralizată în spațiul românesc de intelectualii ortodocși. Sprijinită instituțional de BOR, elita neognostică a transformat adevărurile de credință în povești de adormit credincioșii, subminînd dilematic experiența filocalică și valorificînd-o strict estetic. Nu este de mirare că nu o mai regăsim în agenda pastoral-misionară a BOR.