Domnul Teofil Stanciu mi-a făcut onoarea de a-mi publica în revista Convergențe un text despre speranță („Puterile mărturisitoare ale speranței” https://convergente.ro/puterile-marturisitoare-ale-sperantei/), din care redau în încheierea acestei introduceri un scurt fragment. Eseul vine în continuarea unuia mai vechi, unde încercam să semnalez corespondența dintre speranță ca virtute teologică, pe de o parte și apologetica ortodoxă, pe de alta (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/11/despre-nadejdea-crestina-o-apologie.html). Mi s-a părut important să vorbesc, cu acea ocazie, despre riscurile la care este expusă virtutea teologică a speranței în raport cu acele curente teologice care propun o justificare aparent rațională a speranței creștine fie prin cufundarea deplină în lume, fie prin retragerea deplină din lume, două perspective teologice distorsionate care determină anularea planurilor imanent și iconomic în Sfînta Treime. În textul publicat acum în Convergențe, vorbesc despre relația dintre speranța naturală și cea teologică, subliniind natura teologică a orizontului pe care speranța naturală înnăscută îl mărturisește involuntar și, cumva, inevitabil. Speranța teologică poate salva speranța naturală, precizîndu-i obiectul și condițiile așteptării încrezătoare, doar în măsura în care ea însăși este salvată de cursa promisiunilor unor false eliberări cu atît mai atrăgătoare cu cît par raționale.
Fenomenul universal și în creștere al depresiei, accentuat de actuala pandemie de Covid-19, este determinat și de o slăbire a speranței instinctive a omului. Prin urmare, în „Puterile mărturisitoare ale speranței” am continuat să dezvolt valoarea apologetică a speranței, concentrîndu-mă de data aceasta asupra speranței naturale. Prin felul în care ne așază față de viitor, speranța face nu doar ca prezentul să fie trăit cu încredere, ci îi oferă pînă și trecutului posibilitatea unei împliniri refuzată de rațiune și de experiența imediată. De altfel, textul publicat este urmat imediat de o foarte bună observație a domnului Stanciu în legătură cu relația dintre rațiune și speranță, la care am oferit un răspuns preliminar pe care sper că-l voi dezvolta cît mai curînd. Adaug aici totuși că rațiunea autonomă nu poate împiedica manifestarea speranței, dar îi poate limita puterile, o poate slăbi sau chiar deturna, după cum arăt mai jos. Rațiunea autonomă se întemeiază tocmai pe refuzul de a aștepta un ajutor nesolicitat și neprevizibil. Speranța însă nu ne spune doar că totul va fi bine pînă la urmă, că lucrurile se vor rezolva singure. Speranța nu ne spune că e ceva bun în tot răul, ci că ceva poate fi bun doar pentru că Cineva este acolo, în raza speranței noastre, Cineva care a așezat un bine irezistibil în ordinea creației și a cărui lipsă aparentă trezește puterile speranței, care compensează absența binelui din planul imediat printr-o așteptare încrezătoare a lui într-un viitor recuperator și vindecător. Speranța există pentru că ne naștem într-o lume stăpînită vremelnic și ilegitim de rău. Actul speranței afirmă impostura răului și caracterul bun al lumii. Speranța are un caracter revelator afirmînd în același timp nefirescul răului și posibilitatea biruirii lui.
Cele trei virtuți sunt teologice pentru că sunt personale, ne implică față de Persoana Absolută în calitate de persoane, iar persoana este o categorie teologică. Această înțelegere personală, care presupune ordinea nevăzută, îi este inaccesibilă rațiunii autonome, seculare. Este rațional să așteptăm o rezolvare fericită a unei dorințe în măsura în care există șanse teoretice pentru ca ea să se împlinească. Dar, după cum ne spune Sf. Apostol Pavel, „nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare.” (Romani 8, 24-25). Cu cît o dorință are mai mari șanse de realizare, cu atît este mai rațională și, prin urmare, cu atît reprezintă mai puțin o adevărată nădejde. Rațiunea poate oferi șanse și unei dorințe rele, iar șansele de reușită ale unui proiect criminal precum ideologiile pe care le traversăm de peste un veac cresc odată cu investițiile de inteligență. Ordinea speranței teologice nu este doar nevăzută, ci mai ales este o ordine a unui bine care nu poate decît să-i scape rațiunii seculare.
Dacă, așa cum am arătat în acest text, speranța ne face să așteptăm un timp al împlinirii dorințelor noastre, este pentru că admitem mai mult sau mai puțin conștient nu doar că împlinirea este posibilă ci, mai ales, că ne este dăruită într-un mod care depășește cu mult participarea noastră, posibilitatea noastră de a determina împlinirea fericită chiar și a unei simple dorințe. Speranța este modul nostru de a participa la o împlinire viitoare și, prin aceasta, ea reprezintă deja o mărturisire de credință într-un bine care nu depinde de noi.
Lipsită de orientarea teologiei creștine, speranța rămîne vulnerabilă în fața încercărilor de falsificare a binelui viitor: ideologiile, jocurile de noroc, mișcările milenariste (vizibile și în reacțiile apocaliptice manifestate în contextul epidemiei de Covid-19 și al vaccinurilor anti-covid), sunt tot atîtea moduri de a deturna și distorsiona speranța naturală prin reprezentarea unui viitor lipsit de obiectul propriu al speranței. Ce este important de menționat în acest caz, este că toate aceste încercări de deturnare a speranței naturale sunt raționale: ideologia, industria pariurilor, promisiunile biotehnologiei, milenarismul sunt moduri raționale de organizare a unui viitor care ar avea șanse teoretice de împlinire. Ele vestesc un „bine” (cu prețul unui rău necesar) care depinde fie total de noi, fie total de noroc, fie se manifestă exclusiv în afara unei istorii osîndită deja. Comunismul este perceput și astăzi bun în teorie, iar în ciuda dezastrului economic și social produs de neoliberalism, unii continuă să-i aprecieze avantajele. Nu există utopie care să nu se pretindă eliberatoare, chiar și după ce sclavia în care-i aduce pe oameni este incontestabilă.
După cum o știe
însă orice creștin, singura eliberare reală este eliberarea de sub stăpînirea
morții. Doar cel care a biruit moartea poate oferi eliberarea de moarte. Tocmai
pentru că știu acest lucru, ideologii încearcă să ascundă adevărata natură a
libertății, oferindu-ne eliberarea de sărăcie sau de nedreptate socială ca forme
autentice ale libertății. Dar adevărul este că există sărăcie și nedreptate pentru
că oamenii sunt stăpîniți de moarte și de păcat. Speranța oamenilor este astfel
deturnată de la viața adevărată, la care speră în mod natural, spre o viață mai bună și mai dreaptă construită artificial pe baza unor principii rele și nedrepte. Cu cît
o societate este mai bună și mai dreaptă în teorie, cu atît se manifestă mai nedreaptă și mai
inumană în realitate. Împărăția lui Dumnezeu, deși nu este din lumea aceasta, este prezentă în lumea aceasta – nu în teorie, nici doar în realitatea imediată, ci în mod tainic, acționînd asupra realității imediate nu din inima ei, ci din inima Lui Dumnezeu oferită omului.
Cu toate acestea, dacă speranța fiecărui om care vine pe lume vorbește despre un viitor care ar trebui să fie bun în ciuda unui prezent care contrazice această așteptare și în ciuda morții sigure care ne amenință în fiecare clipă a vieții, este pentru că timpul morții poate fi prefăcut în timp al vieții. O rațiune care calculează șansele teoretice de realizare a unei dorințe este irațională, de vreme ce ignoră posibilitatea de fiecare clipă a intervenției morții. Este irațională și atunci cînd refuză orientarea speranței spre cineva care ar putea interveni în chip fericit și inexplicabil în rezolvarea unei situații care părea fără ieșire. Păcatul este o astfel de situație care culminează prin moarte. O rațiune care reduce ordinea vieții la lucrurile demonstrabile empiric este o rațiune infirmă, un caz disperat, dar care, grației speranței, nu va fi niciodată lipsit de speranțe.
Buna orientare teologică a speranței salvează împlinirile vieților noastre, eliberîndu-le de spectrul impersonal al șansei, al calculului sau al unui bine superior determinat ideologic prin ignorarea deliberată a adevărului natural și a celui revelat despre lume și om. Adevărata împlinire este cea care iradiază dincolo de momentul fericit al împlinirii, ajutîndu-ne să o percepem ca dar al Persoanei a cărei prezență este din capul locului solicitată prin însăși natura actului omenesc de a spera. Orientarea teologică a speranței nu face decît să aducă la împlinire speranța naturală însăși.
Într-o viitoare abordare a speranței voi încerca să vorbesc tocmai despre această putere esențială de iradiere a speranței dinspre un prezent încrezător spre un viitor neclar și dinspre prezentul speranței împlinite spre un trecut încă nedeplin vindecat, dar pătruns deja de puterile tămăduitoare ale iubirii descoperită prin lucrarea speranței. Precum tatăl din parabola Fiului risipitor, care aștepta ieșit mult în întîmpinarea fiului, speranței îi răspunde iubirea celui în care ne încredem înainte chiar de a-l cunoaște.
Împlinită ca virtute teologală, speranța ne permite nu doar să vedem în împlinirea unui scop mai mult decît o simplă reușită (determinată de procente variabile de efort personal și „oportunități”), ci și să ne propunem scopuri demne de ea. Doar împlinirea unor astfel de scopuri, care permit cu adevărat manifestarea persoanei în al cărei ajutor nădăjduim, au puterea de a vindeca trecutul. Intenționez așadar să-mi propun un astfel de scop în următoarea abordare a speranței, unde voi vorbi despre puterea ei vindecătoare în relație cu împlinirea pentru care ne pregătește. Din acest punct de vedere, mi se pare că paragraful final al textului meu despre speranță publicat în Convergențe pune un început bun:
„Într-adevăr, pare că tot conținutul speranței este legat de timp: nu doar de timpul necesar împlinirii lucrurilor, ci și de un timp al vindecării. Este acel „și mâine este o zi” al lui Scarlett O’Hara. Speranța nu este o simplă dorință ca lucrurile să-mi iasă așa cum mi-am propus, nu este orientată doar spre o finalizare fericită a lucrurilor, ci și spre o reparare a lor: a proiectelor începute și abandonate dintr-o pierdere a încrederii; a relațiilor rănite prin neiubire; a vindecării din boală. Prin orientarea ei spre viitor, speranța mărturisește într-o reparare a timpului irosit în vreun fel sau altul, mărturisește posibilitatea răscumpărării vieții noastre. Speranța ne eliberează de un trecut care altfel ne-ar distruge prin robia necruțătoare a remușcărilor. Dar nu pentru că speranța anulează trecutul, pentru că l-ar șterge ca și cum nu ar conta, ci pentru că, precum în cântecul lui Edith Piaf, «Non, je ne regrette rien», face ca totul – viața mea, bucuriile mele – să înceapă din nou, astăzi, cu Tine.”